O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Plasa de fluturi

Am scris despre momentul de maximă tristețe. Când am simțit cel mai tare neputința, nedreptatea și disperarea. Momentul, care a ajuns să mă ajute, într-un final, să realizez că pot, că există mâine și că am resurse în mine pentru a putea trăi frumos.

Azi vreau să vă povestesc despre celelalte momente. Acele bune, fericite. Diferite senzații ce îți fac sufletul să danseze, să zâmbească. Am puține amintiri din copilărie. De fapt am puține amintiri din viața mea până acum. Mă refer la amintiri clare, cu locuri, oameni, conversații. Sunt convinsă ca undeva în mintea mea, există. Dar nu ies la suprafață. E ciudat, uneori îmi amintesc câte un lucru aparent fără importanță pot vedea detalii, ce a spus o persoană abia întâlnită. Însă oricât caut printre gânduri, nu-mi pot aminti ce am vorbit ultima oară cu tatăl meu.

Au trecut 20 de ani de când l-am pierdut pe tata. Nu mai îmi amintesc bine cum arăta, trăsăturile i s-au șters, sunt scoase la iveală de pozele rămase. Nu mai știu ce haine purta, ce discuții aveam; prea puține, prea fără mari învățăminte.

Momentele de mare insemnătate din viața mea le văd cu privirea încețoșată, ziua nunții, când am născut copiii. Îmi sunt vii în memorie un model de faianță din sala de nașteri, ce am vorbit cu cea mai bună prietenă a mea in timp ce mă machia sau alte mărunțisuri, dar per ansamblu imaginea e incompletă.

Ce nu uit niciodată, ce nu se poate uita sunt senzațiile. Cum m-am simțit în acele momente. Nu pot descrie în detaliu mâinile tatălui meu, dar pot scrie pagini întregi despre sentimentul de bine, de siguranță ce îl simțeam când mă mângâia ușor pe păr sau mă ridica în brațe. Nu știu ce am vorbit ultima dată dar îmi amintesc cu claritate senzația de lipsă de griji când m-am pus la somn, neștiind că mă voi trezi înjumătățită. Pot pipăi și acum senzația de a fi completă, fericită.

Nu mai știu ce am făcut în ziua dinainte nunții, nu știu bine nici cum a trecut acea zi, însă sentimentul de împlinire, fericire, extazul iubirii, căldura promisiunilor, toate fac parte din mine și le resimt de parcă acum le-aș trăi.

Când am adus pe lume minunile mele, a fost o nebunie, un haos. Dar simt și acum lacrimile ce au început să-mi curgă când mi-am văzut prima dată copiii.

Compar aceste senzații, momente cu niște fluturi. Mereu le-am “văzut” așa. Colorate, frumoase, atât de fragile. Inclusiv cei de noapte, de tristețe. Poate nu la fel de spectaculoși dar dacă reaprinzi lumina îi poți vedea cu adevărat și nu îi uiți. Zboară prin inima și mintea noastră așezându-se din când în când pe o amintire. Sufletul mi l-am transformat într-o plasă de fluturi. Cu ajutorul lui prind momentele, le păstrez intacte. Aceste momente rămân peste ani.

În viață avem parte de nenumărate senzații, de diferite culori, mărimi. Prindeți cât mai multe! Nu le lăsați să vă scape! La sfârșit, când vom încerca cu disperare să ne amintim ce am trăit, viața noastră va fi ca o carte citită demult. Nu vom mai ști detalii dar vom ști cu siguranță că merită citită. Pentru că e plină de senzații, de momente, e ca un câmp plin de flori, unde mii de fluturi zboară nestingheriți.

Sursa foto: fluturi via Pinterest

Mona

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top