O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Fără mască

Azi dimineață nu știam cu ce să mă îmbrac. O situație obișnuită deja transformată într-un clișeu, mai ales în lumea sexului frumos. Așa că, m-am apucat să scotocesc printre haine. Într-un colț de raft, undeva jos de tot, am dat peste o mască. M-am așezat și am privit-o îndelung. Nu mai țineam minte când am dat-o jos. Mi-am pipăit, cu mâinile tremurânde, fața și panica s-a instalat în sufletul meu.
Am fost văzută!

Undeva, cândva, în firescul binelui simțit, am dat-o jos, uitând să mi-o mai pun când mă afișam celorlalți. Nu pot să precizez momentul și cred că nu are prea mare importanță. Dar, totuși! A fost demult? Oare câți m-au văzut așa dezgolită? Acum, nu mai conta cu ce mă îmbrac. Puteam foarte bine, să ies și goală din casă. Nimic nu ar mai putea fi la fel de dezvăluitor, ca faptul că, cine știe de când, eu nu mi-am mai purtat masca.

Masca mea era una dintre cele mai bune ce se găseau în jurul meu. Am îmbunătățit-o de-a lungul timpului. A ajuns să aibă de toate. Toleranță, răbdare, indiferență, acceptare, zâmbete. Era trasată cu toate însușirile necesare a fi pe placul tuturor. Când o purtam, eram fără cusur. Acceptată în orice anturaj și înconjurată de o mie de prieteni. Brusc, inima mea a bătut un semn de întrebare. Unde sunt cei mulți din jurul meu? Mi-am amintit că nu îi mai văzusem de mult. Probabil s-au ingrozit în fața realității și au plecat. Nu îi pot condamna. Cum am putut face o asemenea greșeală?

Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji. Plânsul a început să-mi scuture corpul dezgolit. Am plâns la nesfârșit cu masca mea la piept. Când lacrimile mi s-au uscat, m-am zărit intr-un ciob de suflet spart. Imaginea acum era clară.

Sunt capricioasă, mofturoasă, cu tabieturi femeiești. Nu tolerez prostia și ignoranța. Nu accept normalitatea majorității, doar dacă se suprapune cu judecata mea. Plâng și țip la nervi și iubesc cu pasiune. Încăpățânarea mea atinge cote înalte, când cred că am dreptate, dar tac și invăț când mă contrazici cu argumente. Râd deseori la glume proaste. Nu mă înroșesc în dialoguri deocheate, însă detest genul “sunt doamnă, ce p**a mea!”. Iubesc bărbatul și urăsc feminismul exagerat. Masturbarea intelectuală mă face să vomit. Mă consider, mai mult decât ar fi cazul, o femeie deșteaptă, dar îmi recunosc cu ușurință limitele.

Și mă plac așa cum sunt!

Uneori sunt tristă. Am momente de crudă disperare și panică. Mă macină complexe și mii de întrebări. Încremenesc mereu în proiect și ambiția îmi șchioapătă patologic. Sunt o plângăcioasă și uneori joc, cu nerușinare, cartea de victimă. Sunt câteodată bovarică, alteori femeie normală. Știu cine sunt și ce am în viața mea. Cunosc extazul și tragedia.

Dar, sunt foarte fericită!

Am zâmbit, m-am ridicat și mi-am îmbrățișat viața. Totul era cum trebuie să fie. Mi-am aruncat masca, spărgând-o în sute de bucăți. M-am îmbrăcat la repezeală, nemaicontând cu ce și am ieșit pe ușă. Nu îmi era rușine să mă afișez lumii exact așa cum sunt!

Sursa foto

Mona

8 thoughts on “Fără mască

  1. Si totusi, (înca) mai exista un ‘ceva’ tainic, ascuns într-un ‘sertaras’ intim, secret, care îti framânta constiinta ! Nu-i asa, draga Mona ?

    1. Frământări de conștiință nu prea am. Sunt o femeie simplă 🙂 Însă ceva tainic, fiecare purtăm în suflet. Asta e una din frumusețile cunoașterii
      Mereu ai ceva nou de descoperit la tine!

  2. Zic si io’, nu ca un specialist, ci ca unul cu o experienta practica a feminismului extrem. à propos de mastile multiple, grosiere sau desavârsite pe care oricine le are, în deosebi femeile, ca oarma, protectie si/sau paravan al instinctului de conservare, reflex neconditionat, ce actioneaza inconstient si/sau subconstient de cele mai multe ori.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top