O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Dor de Dorul meu

 

După cum deja cred că știți, duminica îmi place să mă răsfăț cu povești, în salonul d-nei Mira. De data aceasta nu se simțea tocmai bine, parcă o supăra un gând. I-am propus să mi-l împărtășească, poate astfel își va mai ușura sufletul. A zâmbit…ce frumos și neînțeles zâmbet are d-na Mira!

“Gândul ce nu-mi dă pace nu îmi e străin. E un drag prieten de-al meu. Mă vizitează regulat și nu cred că aș mai putea să trăiesc fără el. Câte zile voi mai avea le voi petrece alături de el. Se numește dor… Mi-e dor de Dorul meu, iubirea, bărbatul, partea din mine fără de care nu exist. Ți-am povestit vreodată cum l-am întâlnit?

Aveam 17 ani. Era în timpul celui de-al doilea război mondial. Coborâsem în sat pentru a cumpăra câte ceva de trebuință. Eram însoțită de trei femei, pe vremea aceea o tânără nemăritată nu avea voie să umble de una singură. La un moment dat am auzit hârâitul unui motor. Făcea un zgomot ce parcă nu se potrivea cu peisajul ce mă înconjura. Era un camion plin cu soldați nemți. Toți erau unul și unul. Aceeași tinerețe pe mai multe trupuri date în pârg. Când a ajuns în dreptul nostru, unul dintre ei m-a privit direct în ochi și mi-a zâmbit. Camionul s-a oprit și el a sărit jos, mergând agale spre marginea drumului. A rupt o floare și mi-a pus-o după ureche spunându-mi ceva în limba lui, limbă ciudată și parcă scârțâită, însă rostită de el îmi transmitea o anumită căldură. Inima îmi spărgea pieptul și am zâmbit pierzându-mă în albastrul ochilor lui. Roșeața feciorelnică și-a făcut apariția pe obrajii mei, dar nu dețineam nicio cunoștință despre cochetăria femeiască, așa că m-am bucurat sincer. A plecat lăsând în urmă doar o dâră de fum. Toți aveau să moară pe câmpul de bătălie în acea seară…

Nu știu ce din înfățișarea mea i-a făcut privirea să i se oprească asupra mea. Poate tinerețea vroia să salute o alta. Poate inima și gândul îi erau la o fată lăsată în așteptare în țara lui. Poate vintrele lui au avut zvâcnirea firească la vederea femeii. Poate doar vroia să salute pentru ultima dată viața, știind că se îndreaptă spre moarte.

Nu știu…

Cert e, că am plecat în drumul meu cu inima ușoară și grea în același timp. La o cotitură am auzit cel mai duios cântec perceput vreodată de urechile mele. Mi-am ridicat ochii și am văzut cel mai frumos bărbat ce mi-era dat să văd vreodată. Stătea feciorește pe o ridicătură de pământ și își cânta sufletul la fluier. Era EL! Era Dorul meu…

S-a uitat la mine și a fost deja o promisiune. Promisiunea că va face orice pentru a mă face a lui. Și așa a făcut. Au trecut mulți ani până am ajuns să ne unim viețile, dar sufletele noastre s-au unit atunci. El avea în fața lui o tânără îmbujorată cu o urmă de zâmbet rămasă pe buze și o floare roșie așezată cu grijă după ureche. Eu îl sorbeam din priviri, uitându-mă la el prin niște ochi perfect albaștri rămași în veci în amintire…”

D-na Mira s-a ridicat încet de pe fotoliul pe care sta așezată și se duse la vitrina din salon de unde luă poza cu Dorul ei. O scoase cu grijă din ramă și în spatele ei am văzut o floare uscată, ce pe alocuri își pastrase culoarea roșie. O mângâia ușor, așa cum o mamă își mângâie pruncul adormit. Lacrimile îi curgeau nestingherite pe obraji.

Zâmbea amar, inima fiindu-i îngreunată de dor. Îi era dor de tânăra țărăncuță îmbujorată. Îi era dor de Dorul ei…

(Va urma)

Sursa foto

Mona

One thought on “Dor de Dorul meu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top