O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

D-na Alandala și D-nul Ordine Tot

Întâlnirea cu ei m-a înveselit. Pe cuvânt! Mă cam săturasem ca întâlnirile mele neașteptate să fie doar cu personaje prea serioase și care mă cam luau la rost. Sau cel puțin, asta simțeam în momentul următor despărțirii. Rămâneam, din nou singură pe drumul meu cu gândurile mele, mai înțeleaptă pe alocuri, cu vederea mai clară, dar tot mioapă și tot așa. Însă ce ar fi viața fără aceste întâlniri?

Să revin însă la clipa cu pricina. Mergeam spre țintă fără să urmez o direcție anume, când la o cotitură observ cu coada ochiului o poieniță. Zici că era pavată cu magneți, așa tare m-a atras spre ea. Am uitat de toate și de tot și mi-am reamintit să alerg. Mi-am scuipat plămânii până acolo dar nu îmi păsa. Vroiam să mă așez pe iarba verde. Să miros o floare, să…nu știu…să stau un pic pe marginea drumului meu.

Spre dezamăgirea mea, când am ajuns am observat că nu eram singură. Dacă aș mai fi avut suflu aș fi scos un oftat auzit de orice ureche surdă. M-am oprit, (ne)pregătită pentru o nouă conversație în care eu uit să vorbesc.

În mijlocul poieniței era o masă plină cu toate fleacurile pământului. În jurul ei, așezați pe niște scaune, ce parcă nu aveau picioare, stătea un el și o ea. Își împărțiseră imaginar masa în două, fiecare trebăluind pe cât posibil pe jumătatea lui.

El era un domn extrem de îngrijit, parcă era apretat așa țeapănă figură avea. Lua la intervale regulate nimicurile de pe masă și le înșira într-o ordine perfectă. Își folosea degetul mic pe post de boloboc, îndepărta printr-o suflare fiecare fir de praf, obținând o orânduială perfectă. Nici cel mai priceput jucător de domino, nu ar fi reușit să așeze cu așa mare precizie piesele. Ce mai! Impecabil!

Ea era cam fistichie. Aspect dezordonat și aiurit. În contrast perfect cu el. Arunca fleacurile de colo-colo, fără nicio noimă. Așa haos, mai rar! Din când în când, un colț de fleac depășea linia imaginară, trasată superb pe masă, fapt ce îi provoca vecinului ei un tremurat nevrotic, demn de toată admirația.

Priveam de ceva clipe acest tablou ireal, când stupidul situației a atins cote înalte. Un fir de praf înzestrat cu o încăpățânare de nedescris, s-a prins într-o rază de lumină și dansa ca nebunul nevăzut de nimeni. Se distra nevoie mare, simțindu-se sub lumina reflectoarelor pe cea mai vestită scenă din lume. Puțin îi păsa lui de împărțeala celor doi! Sărea când într-o parte, când în alta de zici că toată masa era a lui și ca nimicurile de pe ea erau spectatori, nu lucruri ce i-ar putea sta în cale.

Au început să mă doară ochii de la atâta zgâială în uimire. După clipitul reflex am realizat că stăteam și eu la rândul meu, în bătaia soarelui. Mă pârjoleam încet în nemișcarea mea. M-a pufnit râsul. Vroiam să mă distrez și eu așa bine ca firul acela de praf. Așa că am început să dansez. Săream, ca o zăludă, de pe un picior pe altul, zici că săream coarda pe niște cărbuni încinși. Mă cuprinsese și un râs isteric, inexplicabil, ca un răcnet de eliberare. Spectacolul meu, însă, nu a fost deloc apreciat de cele două personaje. S-au întors la comandă și m-au privit înciudați. Privirea lui mă pironea, obligându-mă să sar în linie dreaptă, a ei mă zăpăcea. Se uita la mine din spatele unor ochi afectați de nistagmus, și ăla fără pic de ritmicitate.

Firea ei nu i-a îngăduit multă răbdare și fără să pot anticipa ceva, mă trezesc ca ia un nimic de pe masă și mi-l lipește fix în frunte. M-am întins cât eram de lungă, cu urechile țiuind de nedumerire. Am ridicat fleacul de pe jos și spre surprinderea mea, îl recunosc a fi un gând de-al meu ce nu-mi da pace de mult. Era scris cursiv și clar:“Nu ești bună de nimic!”.

Ei, culmea culmilor! Vroiam să trăiesc un moment de pauză, pe marginea vieții mele și mă trezisem că am poposit fix în mintea mea. Cu d-nul Ordine-Tot ce-mi ordonează scopurile, țelurile, (în)datoriile și d-na Alandala, responsabilă cu haosul gândurilor, sentimentelor și fricilor. Ei bine, de data asta nu m-am dat bătută așa ușor. Am aruncat cu nimicul înspre masă, aproape cu ură.

Am revenit pe drumul meu râzând. În ziua aceea, dacă aș fi avut spectatori pe margine, ar fi avut ce vedea! Un fir de praf înainta dansând un dans neînțeles, prins într-o rază de lumină…

Sursa foto via Pinterest

Mona

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top