O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Amintiri cu zăpadă

 

Nu am intrat bine în salonul d-nei Mira, că nările mi-au fost gâdilate de un miros îmbietor de vin fiert. O cană aburindă mă aștepta pe măsuță.

“Mi-e dor de iarnă! Parcă nici iernile nu mai sunt ce au fost! Sau mă rog, or fi, dar nu le mai trăiesc eu așa ca altădat’. Îmi amintesc o iarnă…Doamne, ce iarnă! Zăpada ne îngropa, la propriu, spre bucuria noastră, a copiilor. Se adunase în curtea casei așa multă, la un moment dat, că bunicul făcuse un tunel de la scările casei până la ușa grajdului și la wc-ul din curte. Noi eram mici și când pășeam prin el vedeam doar albul. Albul zăpezii și al norilor de deasupra. Nu mi se citise povești niciodată, dar văzusem odată, în treacăt, o vedere. Un peisaj de munte înzăpezit. Nu aveam habar cum cineva a putut imortaliza așa ceva. Însă îmi amintesc că stând ascunsă între troiene îmi imaginam că această imagine va rămâne peste ani. Ca o vedere.

Peste zi, ne-am pus pe treabă. Am făcut încă vreo patru tunele, de data asta în sufletul zăpezii. După câteva ore de muncă, întreaga curte era plină de o rețea comunicantă care nu putea fi văzută de sus. Ne-am împrăștiat cu toții ca furnicile, spre disperarea bunicii. Săraca nu putea să intre după noi și strigătele ei se loveau de pereții de nea. Când am simțit că frigul ne intră în oase și că ne transformăm în cârtițe, la ce întuneric era, am ieșit tremurând, îmbujorați, pleznind de sănătate și de foame.

Bunica renunțase să ne tot cheme. Se gândise și ea că de dormit nu o să dormim în zăpadă și tot o să ieșim noi la lumină, la un moment dat. Era aplecată lângă robinetul de afară peste o găleată imensă, aburindă. Cu un băț mare de lemn, învârtea în acel terci, ce mirosea atât de apetisant, că burțile noastre au început să orăcăie în cor. Nu am stat niciunul pe gânduri. Am fugit spre șatra casei, unde erau vasele puse la uscat, ne-am luat fiecare câte o farfurie de tablă și ne-am încolonat unul în spatele celuilalt. Eu eram prima. Am întins farfuria cu mănușile înghețate și cu o privire ce saliva de poftă. Bunica s-a oprit, și-a îndreaptat spatele, prea dureros pentru o inimă așa bună și a pufnit într-un râs sănătos:

“Ei, asta-i bună! Vi-i foame, ha? Măi pușlamalelor! Asta-i cina porcilor, măi cococoni împielițați! Mi-am scuipat sufletul, tot strigându-vă, dar voi ați făcut pe baba surdă! Ar trebui să vă dați să gust din asta la cum arătați. Să vă învățați minte! Fuguța în casă, dezbrăcarea și după ce termin vin să vă dau și vouă ceva d-ale gurii, că nu voi lăsa să periți de foame, bată-vă să vă bată!”

Stomacul mi-a căzut în călcâie. Ne-am dus toți spre casă încă cu nările pline de mirosul apetisant. În timp ce auzeam porcii guițând la unison cu burțile noastre, ne era o ciudă pe ei să murim nu alta. Dar, na! Nu mai puteam face nimic. Doar să așteptăm să ne vină și nouă rândul…”

Am terminat și a doua cană de vin fiert și am plecat spre casă, cu gândul la zăpadă, la un peisaj din vârful muntelui, uitat de lume, dar frumos ca o vedere. Oare așa bine să miroasă mâncarea pentru porci? Curios lucru! Interesante amintiri mai are d-na Mira!

Sursa foto

Mona

15 thoughts on “Amintiri cu zăpadă

  1. Ador Povestile Doamnei Mira! De acea iarna de pomina stiu de la mama. Era copil sau adolescenta,nu mai retin exact. Erau in Tulcea, la casa bunicilor. Povestea ca s-au trezit dimineata si desi ceasul arata cxa e zi, afara era intuneric. Au vrut sa deschida usa si nu au putut. Deoarece se deschidea spre inafara, zapada ce le acoperea casa o oprea. Cu chiu cu vai au desprins-o si au sapat tunele. Exact ca-n povestea ta.

  2. Mi-ai amintit de o iarnă din primii șapte ani de viață. Eram la Movila-Miresei în Bărăgan, satul după care am plâns mult timp, acolo a fost adevărata copilărie a mea. A nins bogat în ajunul Crăciunului, din câte am aflat mai târziu, doar în zona satului meu și încă trei apropiate dar zăpada a acoperit geamurile și ușa casei de țară. Cineva, nu știu cine, a făcut un tunel la propriu, era minunat. Anul următor am început școala la oraș, în alt colț de țară, cu mult mai puține zăpezi. Au trecut decenii dar nici azi n-am uitat tunelul de zăpadă și bătăița simbolică pentru că m-am cățărat pe hornul larg al vetrei din spatele casei să-i fac semne lui Moș Crăciun !! Nu cumva să mă rateze 😚 !!!
    Cât despre mâncarea porcilor, ei aici ce să mai comentez !! Am râs cu poftă !

  3. Ce povestioara frumoasa! Nici eu voi uita iernile petrecute la bunici, cand veneam cu mainile inghetate de la cat ma jucam in zapada si le puneam pe soba😊 ce amintiri… 😍

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top