O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Suflet răgușit

Cândva am avut și eu sufletul răgușit. Urlase, fără a scoate un sunet, așa de mult, încât căpătase un glas gutural, care îmi zgâria de fiecare dată rănile, încă sângerânde. Da, cândva nu înțelegeam că eu sunt de fapt acea voce din mine. Că eu strig în disperare și că am de ales. Că și în acest caz am posibilitatea de a alege.

Cândva credeam că sunt atât de neputincioasă, încât mi-am lăsat sufletul să țipe până a răgușit. Ați spune că nu e nimic rău în asta. Că tuturor sufletelor li se întâmplă. Așa am crezut și eu în naivitatea și durerea mea de atunci. Nu am făcut nimic pentru a-i domoli strigătul, nici măcar nu-l mai ascultam. Își urla durerea cu un ecou mut, până în ziua când nu a mai putut nici măcar șopti. Și atunci am cunoscut liniștea.

Când sufletul a obosit, când vocea lui e doar un scârțâit ca balamalele iadului, atunci liniștea devine grea și de nesuportat.

Piedicile vieții nu au puterea să stingă glasul sufletului. Dar tragediile, da. Și am cunoscut tragedia. Te lovește, rănindu-te peste tot. Nimic nu rămâne neatins. Simți că nu ai ce să faci, nu poți schimba nimic și înaintarea devine imposibilă.Te ghemuiești în neputință și disperare și sufletul începe să urle. Și nu se va opri. Va cere să fie ascultat și vindecat.

Dar cine să o facă? Urletul lui e așa de puternic încât nu e auzit de nimeni. Și încet, încet sunetele se sparg în mii de cioburi și devii un om cu suflet răgușit.

Atunci singurătatea capătă sens. Nu te mai ai pe tine, nu mai știi să vorbești, să asculți. Trăiești doar eternitatea clipei.

Cândva nu știam că vindecarea este posibilă. Că poți să reînveți să șoptești. Îmi înnodasem neputința în mine și am rămas, pentru mult timp nemișcată. O umbră care nu se mai supunea niciunei legi. Nici fizice, nici divine. Și plutirea devenise imposibilă. Eram țintuită de pământul în care mi-am îngropat inima și inocența.

Acel cândva a fost alungat de un vânt rece. O adiere mi-a lovit fața, nepăsătoare în fața simțurilor mele catatonice. Era așa de rece încât mi-a smuls un scâncet involuntar. Și durerea a revenit. O resimțeam. Însă vârful i se teșise. Nu mai sfâșia. Îmi reamintea că sunt vie. Că eu am rămas. Sufletul a tresărit într-o zvâcnire de curaj. Și a început să susure. De data aceasta, l-am ascultat.

Mi-am șoptit suferința. Promisiuni, regrete, furie, toate mi le-am picurat în minte. Și am făcut primul pas. Acel prim pas, m-a adus aici. Azi. Sufletul a reînvățat să vorbească și eu știu că orice se va întâmpla, pot să aleg. Îl pot lăsa să răgușească sau îl pot asculta. Când tragedia îți distruge universul, doar îmbrățișându-ți sufletul și vorbind cu el poți face primul pas înspre vindecare.

Cândva am avut sufletul răgușit. Azi îl aud șoptind: ești bine…ești aici.

Sursa foto: pinterest.ro

Mona

7 thoughts on “Suflet răgușit

  1. Cred că e bine să lăsăm sufletul să-şi “trăiască” stările. Să avem răbdare. Să-l lăsăm şi să urle puţin, să se descătuşeze. Altfel, încercând să îngropăm suferinţe, vor putea reveni mai puternice la un moment dat.
    Tare frumos e textul ăsta, atinge inimi!

    1. Trebuie lăsat, așa e. Dar trebuie să nu uităm de el, de noi. Să încercăm să vedem și posibilitatea primului pas.
      Mulțumesc frumos, Potecuță!

  2. Scrii frumos, Mona. Pari o persoana atat de buna, poate chiar tacerea ce s-a spart in tine in mii de cioburi te-a determinat sa zambesti asa de dulce, printre cuvinte, azi. Am trait si eu starea pe care ai trait-o tu, de atatea ori, din nou si din nou. Si ai descris-o perfect, cum ar rezona in sufletele tuturor.

    1. Îți mulțumesc mult de tot, Bianca! M-am emoționat citindu-ți comentariul ?
      Nu știu cât de bună sunt, dar încerc să fiu. Am învățat să mă bucur de fericire și de cei dragi mie.
      Aici învăț să mă exprim, să scriu, să transmit emoție, sperând să-mi îndeplinesc un vis. Faptul că uneori reușesc mă face nespus de fericită și îți mulțumesc, din nou, pentru aceste cuvinte.
      O zi frumoasă îți doresc!

  3. Esti o femeie puternica, cu un spirit frumos, deschis, onest, iar aceasta putere e un har ceresc deosebit, efectul unor cauze ascunse în taina Sufletului doar de tine si Dumnezeu stiute, un ‘cadou’ nemeritat, oferit tuturor oamenilor de pe Terra, însa pe care putine femei L-au cunoscut si acceptat cu adevarat, si, poate si mai putini barbati.
    O seara sublima cu inima senina, draga Mona !

  4. E prima oara cand citesc ” cartile tale nescrise ” . Si-mi plac ? Revenind la postarea ta – sufletul este ultimul de care avem grija. Avem grija sa mancam, sa dormim, uneori ne-aducem aminte sa zambim sau sa ne plimbam… dar de suflet uitam de cele mai multe ori in acest carusel nebun care-i realitatea gri in care traim.
    Bun gasit iti spune Liana de la Mall ?

    1. Mulțumesc din suflet pentru aprecieri și pentru vizită!
      Așa e, sufletul îl lăsăm pe ultimul plan, până când ne amintim de el. Important e că niciodată nu e prea târziu.
      O zi frumoasă, îți doresc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top