Doar o șuviță de păr

Au trecut aproape doi ani de când eu nu am mai ieșit în lume. Da, este un adevăr mai puțin știut și o realitate mult mai puțin înțeleasă. Nu m-am călugărit (deși și o călugăriță socializează mai mult ca mine, foarte neinspirată alegerea de cuvinte, în fine) nici nu m-am închis între patru pereți. Pur și simplu nu am mai avut ocazia să petrec timp cu un grup de oameni.

Ei bine, weekendul acesta am fost plecată de acasă. M-am dus, cu inima plină de bucurie, să particip la un eveniment foarte important, botezul unei minunății de fetițe, puiuțul prietenei mele dintotdeauna. Ne-am împrietenit când aveam șapte ani așadar pot spune, fără a exagera deloc, că ne știm de o viață. A fost frumos! Mi-am încărcat sufletul cu amintiri, cu bine și calm. Cu drag de oameni și cu iubire.

Dar, acest eveniment a însemnat și socializare. Cunoșteam pe toată lumea, însă nu îi mai văzusem de câțiva ani, iar eu nu am mai avut atâtea perechi de ochi îndreptate asupra mea, de nici nu mai țin minte. Stinghereala a pus stăpânire pe mine. Mă simțeam stângace, obositoare, plictisitoare și gri. Cuvintele, prietenele mele dragi, m-au trădat dureros. Îmi venea să le promit că nu le voi mai folosi niciodată, le voi așterne doar în scris. M-am făcut de mândra minune. Am vorbit vrute și nevrute, uneori sufeream de o logoree bâlbâită, alteori amuțeam neînțeles și complet nepotrivit.

Prima seară mi-am încheiat-o în lacrimi. M-am simțit atacată, încolțită, penibilă. Sentimentul de rușine nu mă părăsea. Îmi era rușine cu mine. Chiar am uitat să mă comport între oameni? Unde dipăruse firescul, dezinvoltura, ușurința mea de-a fi? Îmi venea să fug, să mă ascund, să mă cuibăresc printre rânduri scrise. Voiam acasă.

A doua zi dimineață, mi-am promis să tac. Fie ce-o fi să nu mai spun nimic și să devin o umbră. Să las să treacă ziua și să plec neobservată. Era tot ce îmi doream.

În timp ce îmi prindeam părul, o șuviță rebelă se încăpățâna să iasă din strânsoare și să mi se așeze, chiar în fața ochilor. Am tras de ea cât am putut, am înfășurat elasticul de patru ori, degeaba. Când să ies din cameră, mă trezesc cu aceeași șuviță pe față. Eu am părul drept, bunica zicea că m-a lins vaca pe cap când eram mică, deci nu există nicio explicație logică cum a putut evada și de ce nu o puteam stăpâni.

M-a pufnit râsul. Mi-am desfăcut tot părul și l-am lăsat liber. Și deodată m-am simțit liberă și eu. Eram și eu o biată șuviță de păr, care nu voia să stea aliniată. Care deși era la fel cu restul, nu își găsea locul. Am încetat de a mă mai consuma. Că poate nu zic ceea ce trebuie, că deranjez, că vorbesc prea mult. Dintr-un elefant într-un magazin de bibelouri, m-am transformat într-o șuviță de păr. Liberă, dreaptă.

M-am bucurat de această ocazie. De faptul că am putut să-mi îmbrățișez prietena, că am putut fi alături de ea, într-un asemenea moment important. Și m-am bucurat și de faptul că m-am acceptat. Nu știu să mă comport cu oamenii, mă fâstâcesc și mă plictisesc repede. Sunt deranjantă. Habar nu am de ce mă mai vor unii în preajmă. Cred că vor mai trece ceva ani până voi ieși, iar, din bârlog, la lumină.

Voi cum vă simțiți în grupurile de oameni? Socializarea vi se pare ceva firesc?

Sursa foto: pinterest.ro

21 thoughts on “Doar o șuviță de păr

  1. Eu sunt şuviţa aia care nici măcar nu s-a lăsat prinsă. Dar am o scuzăt: nu am părul drept. 😀
    M-am împăcat cu ideea că prefer să ascult, oricât, orice, decât să vorbesc eu. Nu încep eu discuţii, dar particip la ele când cred că am ceva de spus. Treaba e că de multe ori mi se pare că ce vreau să spun nu e chiar ce ar trebui şi tot aşa…
    Să nu fii supărată pe cuvinte, da? 😉

    1. Pe cuvinte nu sunt supărată. Sunt supărată pe mine, pe gura mea care parcă are o viață proprie.
      Înțelepciune am și eu. Să tac, să observ etc. Dar am momente când ies în lume că zici că sunt tâmpită. Mă comport penibil. Cred că cel puțin doi ani de acum nu mai scot nasul nicăieri :)))

  2. Poate…. acum sunt ca struțul. Îmi bag capul în pământ de rușine și mă simt cea mai penibilă. Rar m-am mai simțit așa. Poate în adolescență. Așa că, pentru moment, închid ușa lumii 🙂

      1. Tot ce îi posibil. Acestea sunt impresii “la cald” care exprimă exact cum mă simt acum. Peste o vreme sper să-mi treacă. 🙂

  3. Mona, nu esti singura. Evit nuntile, botezurile, team buildingurile, reuniunile etc, fiindca simt ca nu ma pot comporta natural, adica modest, asa cum imi place mie sa fiu, iar conversatiile de politete si zambetele de complezenta ma obosesc foarte tare.
    Avem nevoie de socializare, chiar daca nu vrem sa recunoastem, si am observat ca intalnirile pot fi placute atunci cand ne acceptam asa cum suntem.
    Sper ca nu apare de trei ori comentariul. Am avut probleme la publicare.

  4. Șuvița aia de păr, cât de bine o cunosc și eu uneori. E greu, când stai izolată o perioadă, să te reîntorci la lumea veche. Mai ales când îți construiești una frumoasă, a ta, din vorbe scrise. Dar până la urmă firea iese la iveală și cu siguranță îți vei reveni cea care ai fost înainte, pentru că nu ai cum să te schimbi peste noapte. E mai greu pentru că tu ai și bucuria unei lumi frumoase făcute de tine: casa populată de cei doi pitici frumoși și de el-ul tău, plus lumea cărților și a computerului, aceștia din urmă fiind supuși ție, pentru că sunt la un clik distanță când vrei o pauză. Însă vei reveni cea care ai fost, așa că, de ești îngrijorată, să nu mai fii. 🙂

    1. Nu sunt îngrijorată, dar prefer să mă ascund ?
      Mulțumesc mult Em pentru cuvintele frumoase, însă cred că va mai trece ceva vreme până voi prinde din nou curaj să ies în lume. Voi vedea. Chem lumea la mine! ?

  5. Socializarea?
    Sunt intre primii trei oameni de pe planeta aceasta, introvertiti.
    Iar primi doi au murit demult.
    Daca nu ar fi scrisul ai putea jura ca sunt retard. ( cine stie :))) )
    Asa ca…

  6. Ieși mai des din casă și ai să vezi că te vei simți altfel, mai liberă și naturală între oameni. Nici eu nu ies prea des, dar văd tu mă depășești cu mult în izolare. 😉

    1. Da, ar fi o soluție. Voi încerca. Deși circumstanțele sunt de așa natură, încât pentru a face asta trebuie chiar să vreau, să mă organizez din timp,
      să investesc. Iar după câte o experiență de genul ăsta, îmi vine tot mai greu. Însă nu mă las, nu încă 🙂
      Mulțumesc, Petru!

  7. Eu m-am izolat si cand eram adolescenta (fiindca aveam un tata strict care nu ma lasa sa stau cu prietenii pana tarziu), dar si dupa ce am devenit mama. Avand in vedere ca am 6 copii, iti dai seama ca mai mereu eram cu un bebe in brate si nu mai aveam timp de intalnire cu alti adulti. Asta, impreuna cu alte lucruri, isi puneau amprenta asupra psihicului meu. Pana am “explodat”: am inceput un blog pentru femei, comunic mai mult cu familia indepartata, mi-am schimbat garderoba si look-ul in bine ? di toata lumea a observat transformarea si primesc mereu complimente. Si toate astea de cand am decis ca, desi paradoxal, sacrificiul meu pt familie nu numai ca nu este recunoscut, dar chiar imi afecteaza negativ casnicia… asa ca m-am eliberat! Acum, ma gandesc si la mine, am inflorit si toti cei din jur sunt afectati in bine dintr-un punct de vedere sau altul de aceasta schimbare de mentalitate. Hope it helps! ?

    1. Mulțumesc din suflet! Și eu am evoluat mult, în ultimii ani m-am schimbat mult în bine. Dar făcând așa pauză lungă, îmi e greu încă să îmi găsesc locul între oameni. Aici ni vorbesc de prieteni apropiați, ci de cunoștințe.
      Dar îmi revin eu, sper! ???

  8. As zice ca traim momente extreme,importante,
    de transformari paradoxale, extreme, relevante.
    lumea întreaga sufere de-o criza de identitate,
    omul nu recunoaste cine e TATAL, prieten, sora, frate…

    O duminica cu liniste si pace în Suflet, draga Mona !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

7 lucruri pe care le fac atunci când nimeni nu mă privește

Ideea acestui articol îi aparține Denisei, care ne-a invitat să ne jucăm în scris și să recunoaștem public anumite lucruri pe care le facem când suntem singuri. Sunt convinsă că și voi aveți astfel de secrete, iar unele dintre ele așa vor și rămâne. Însă pe altele le pot împărtăși cu voi și sper să vă facă plăcere să le aflați. Mulțumesc, Denisa!

Stăpânul inelelor la Miercuri descoperim (quiz)

Oare câte persoane din comunitatea noastră, comunitatea O carte nescrisă, nu au văzut filmele Stăpânul inelelor sau nu au citit cărțile? Sunt convinsă că numărul este foarte mic. Tocmai de aceea, m-am gândit că vă va face plăcere ca săptămâna asta la Miercuri descoperim să faceți un quiz cu întrebări despre această trilogie, atât de […]