O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Cizmulițele negre

Autor: Monik, Dimensiunea unei zile

Ilustrații: Anaphielle, Dana Codori

În orașul meu iarna se instala pe vremuri abrupt, fără prevenire. Umiditatea specifică climei din preajma mării, făcea să plouă zile în sir, fără oprire, de la sfârșitul lui noiembrie, șiroaiele prelingându-se pe zidurile caselor, școlilor, magazinelor, instituțiilor și peste hainele noastre care dezvoltaseră între timp o rezistență la apă și chiar peste sufletele noastre puse la adăpost, atât cât puteau ele fi adăpostite. Tiptil, întunericul se infiltra prin toate arterele orașului, năpădindu-l, se întindea peste asfaltul lucios puțin după ora 16, într-o liniște deplină, lăsând să vorbească susurul obișnuit al străzii, vehiculele cu motoare vechi turate să nu-și piardă hârâitul prelung și vocile trecătorilor ancorați în realitatea ce mie-mi părea năucitoare. Forfota străzii mă acapara întru totul și, uimită, asistam la desfășurarea lumii, cu ochi mari de copil concentrat pe un univers prea larg și totuși, neîncăpător. Mă refugiam în imaginație adeseori, mergând agale alături de părinți, pentru că acolo, în gânduri se multiplica, puteam explora nu un univers, ci o mie… Ei, adulții nu aveau preocupări așa filosofice, mergeau țintit din magazin în magazin, să-mi achiziționeze cizmulițe noi, fular și mănuși, eventual o geacă de schimb și două pulovere, în același timp, testând reacțiile mele inocente în magazinul de jucării. Așa se decideau mai apoi ce cadou să mă aștepte sub brad câteva săptămâni mai târziu. Nu aveam idee că ieșeam în oraș sub imperiul acestor pretexte, luam mereu în serios mersul la cumpărături, mai ales dacă se finaliza cu noi încălțări de sezon. Mi se părea incredibilă expediția în sine totodată. Devenise ritualică de-a lungul anilor. Cu nasul apropiat de geamul din spate, mă uitam la mașinile din trafic cu atenție nedisimulată, studiind culori, șoferi, pasageri printre picurii lipiți de sticlă care deformau orice formă concretă… Până parca tata mașina. Odată instalată seara, luminile se aprindeau miraculos, aș vrea să cred că era chiar așa cum îmi amintesc, poate doar în viziunea mea de copil să fi fost acea splendoare a luminilor. Nu știu. Treceam pe lângă ”orășelul copiilor”, o adevărată feerie de iarnă în viteza mașinii, la dus. La întors era un popas binemeritat, cu vată de zahăr, mulțimi de familii înveselite, carusele și aer de sărbătoare perpetuă. Mă refugiam iar în mine, speriată de gălăgie, agitație și ecou de lumini.

monica17986286792266219663.jpg

Odată parcată mașina pe o stradă laterală, săream cu elan de pe locul din spate, intenționând să evit șuvoiul de apă care se strecura între bordură și pneurile frumos aliniate ale daciei noastre. Cu cât eram mai mică de statură, efortul de a sări era mai simțitor. Cu anii devenisem o felină antrenată. Mergeam pe aleea cu magazine de tot soiul, decorate deja festiv. Priveam peste umăr ploaia, ușor zgribulită, dar încălzită de mâna ferm încleștată a tatălui în jurul încheieturii mele mici. Și tresăream ca și cum doar eu observam jocul de umbre răspândit lângă picioarele noastre. Stăteam cu ea, cu umbra mea și cream o poveste în ritmul pașilor alerți ai părinților. Chicoteam fericită. De ploaie și magia cizmulițelor noi ce vor veni și vata de zahăr de mai apoi. După care intram în centrul comercial amenajat pe mai multe etaje. Pentru mine era un labirint de magazine, o întortocheală de drumuri care mai de care decis să ne îmbie înăuntru.

Intram în magazinul cu articole de încălțămite cu o solemnitate aparte în atitudine. Acel tratament oferit de ai mei mi se părea preferențial, îl consideram chiar un complot universal, de parcă mișcările celor din jur erau condiționate de faptul că ieșisem împreună cu mama și cu tata la cumpărături. Lumea stătea în loc o clipă pentru a putea eu să apreciez pe îndelete acel fenomen care-mi dădea nu numai o stare de bine, ci și o impresie de magie jucăușă dictată de stropii de ploaie insistenți. Dintr-o dată, iubeam și întunericul și umezeala ce-și trecea prin oase și forfota și clipocitul invadator al beculețelor ce luminau pe rând atmosfera rece, ochii oamenilor grăbiți și trotuarul ud amestecat cu umbre dese.

Vânzătoarea mă aborda știutoare, îmi indica o bancă destul de înaltă pe care așteptam cuminte să-mi aducă numărul potrivit la încălțări, după ce mă chinuiam o vreme să o escaladez. Cuminte e un fel a spune. Nerăbdătoare, cu inima ticăind emoționată, îmi bălăngăneam picioarele atârnate deasupra solului. Corpul imobil nu trăda nimic, picioarele în schimb… Mă întrebam în gândul mic înfiripat, oare se cunoștea acea doamnă cu mama ? Părea să știe de la bun început cerințele mele. Privind în urmă, simplitatea acelui moment mă înduioșează mai tare, și dacă aș fi cocoțată pe o bancă înaltă acum, cât să nu ajung cu picioarele pe pământ, mi-aș arăta emoția în același mod ca atunci, aceeași înfrigurare traversându-mi arterele și-acum. Da, treceam pragul magazinului, dar mă amețeau imediat glasurile amestecate de clienți și vânzători predispuși la voioșie și nevoia de a fi eficienți. Mă abandonam involuntar sinelui meu visător, disperată să nu fiu înghițită de vuiet, de oameni, de cutiile de pantofi etalate prin toate ungherele, de magazinul uriaș și credeam eu, neprimitor. Între timp mama explica cu calm angajatei ce măsură port, ce cizme mi-aș dori, cât era dispusă să cheltuie. Până să-mi arate din priviri banca unde să aștept, eram transpusă din nou în lumea mea liniștitoare. Contactul cu zâmbetul femeii între două vârste mă readucea în realitatea înconjurătoare, dar mirarea că sunt primită ca un personaj important nu se desprindea de mine. Plecam triumfătoare, femeia ghicea până și dorința ascunsă să plec încălțată cu noile achiziții.

monica27443594021027270035.jpg

Călcam mai apăsat, și nu mai pridideam să îmi privesc picioarele încălțate. Cu ochii în jos, rămâneam iar aninată în lumea picioarelor care se încurcau în drumuri, se intersectau, se ocoleau, se opreau față în față, se aliniau în dreptul vitrinelor decorate, se împiedicau uneori, stângace. Aveau povești toți pașii, toate încălțările duceau cu ele o poveste. Ude, lăsând dâre uneori, pătate pe alocuri de noroi, altele proaspete și curate, tălpi masive, tocuri înalte, piele, sintetic, culori, repezi, molcome, împiedicate, târșâite, săltate… Mă trezeam de abia când iar eram împresurată de zgomot. Magazinul de jucării de la etaj, rădea mereu spre stradă, cu geamurile lui imense. Îl vedeam de departe, dinainte să intrăm pe aleea centrală, mergând cu privirea în sus spre cerul întunecat și ropotul ploii. Uitam mai apoi de el, cuprinsă de dorul cizmelor cele noi, până mă trezeam rătăcită în haosul lui acaparator.

În magazinul de jucării mi se arătau din toate părțile păpuși în diverse ipostaze, de la bebeluși gigantici, ușor hidoși care clipeau din ochi straniu, până la unele care se vroiau feminine și un fel de barbie autohtone, toate marca arădeanca. Îmi făceau cu ochiul cele mari, care cred că mă depășeau în înălțime, cumva însă, brațele care-mi întindeau jucării, insistau să smulgă cu precădere o impresie legată de păpușile bebeluș. Dădeam din cap cu încăpățânare, nu distingeam figuri, erau amestecate. Și tata și mama și vreo 2-3 vânzătoare. Dar eu nu și nu. Mi se arătau și telefoane de jucărie viu colorate, mașini de pompieri, trenulețe, și toate mi se învârteau în fața ochilor, ca mai apoi să fie retrase, la cea mai mică reacție pozitivă a mea. Înțelegeam și nu înțelegeam. Eram oricum mult prea zăpăcită de mișcările bruște ca să-mi mai doresc să plec cu vreo jucărie nouă. Eu aveam cizme din piele neagră decorate cu blăniță asortată și nimeni nu mai era ca mine. Nu-mi păsa. Îmi luam părinții de câte o mână și îi trăgeam afară din magazin.

monica32552067419245772428.jpg

Nu-mi amintesc dacă turul nostru prin centrul comercial se oprea acolo. Dar îmi amintesc cum ieșeam pe ușile largi ce dădeau spre Ștefan cel Mare, aceleași uși care ne și primiseră la început înăuntru. Un frig pulverizant ne traversa corpurile încălzite de freamătul cumpărăturilor, căldura din magazinele interioare și hainele groase de pe noi. Ezitam câteva secunde, adulții mai degrabă, izbiți de schimbarea neprevăzută din eter. Priveam în sus, spre ei și le cercetam fugar figurile serioase. Așteptam întotdeauna îndemnul tatei care zâmbea încurajator mai întâi spre mama, aflată la nivelul lui, apoi undeva în jos, spre mine, preocupată doar de următoarea aventură ce avea să ne mângâie tandru zbaterea inimii noastre amorțite de frig. Vata de zahăr ruptă cu degete înghețate de pe băț, pe când stăteam absorbită în dreptul bradului masiv decorat și bine plasat în mijocul ”orășelului copiilor”, doar promiseseră… Mă grăbeam dintr-o dată, prin fulgi răzleți ce coborau ca-n joacă spre noi, spre capetele noastre acoperite de glugi și căciuli și șuvițe ondulate și lungi. Îi trăgeam pe amândoi după mine, în mersul meu hotărât și știutor ce mă apropia mai tare, și mai tare, de bucuria zăpezii așternute timid, de picurii transformați în gheată, de albul năucitor de decembrie învăluitor.

Text din seria Povești de decembrie

Mona

12 thoughts on “Cizmulițele negre

  1. Mi s-a tăiat respiraţia de câteva ori, parcă citeam despre momente care au fost atât de prezente în anii mei cei mai mici.
    Monik, am dat din picior în timp ce-am citit. Da, de emoţie.

  2. Am urmarit pas cu pas acest traseu magic al “Cizmulitelor negre”, iar povestea copilei Monik, am transformat-o imaginar într-un film în care, vedeam locurile, personajele si actiunile descrise atât de logic, natural, traditional, într-o perfecta sincronizare a personajelor cu vremea schimbatoare. Faina poveste de Craciun ! Felicitari Monik !
    Merci, draga Mona, pentru culegerile de povesti minunate !
    O seara magica, alaturi de “minunile” tale dragi !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top