O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Odăița cu tavan albastru

Autor: Adriana Tîrnoveanu, Înșiră-te mărgăritare

Ilustrații: Anaphielle, Dana Codori

Un prieten drag mie îmi spunea că dacă pui în tigaie, de la început, condimentele, mâncarea capătă alt gust, unul mai plin, mai savuros. Zicea el că totul se amestecă ca într-un ritual și că se împrumută unul de la altul, după combinații de ele știute. Era sigur că voi zâmbi a mirare, căci nu reușise să facă pe nimeni să-l creadă. Nu l-am crezut nici eu, dar, de atunci, de fiecare dată, pun condimentele de la început. Așa sunt construită, zâmbesc neîncrezător, dar, deseori, îmi port oamenii și amintirile în gesturi care mă surprind dar îi cuprind. Ce mirat ar fi el să afle că îmi e în gând nevinovat de câte ori pun cimbru în gest de început sau că, atunci când tai usturoi, nu-mi pot scoate din minte ideea că alt gust va da mâncării dacă e tăiat mărunt sau dacă e făcut feliuțe. El era convins, iar acum sunt și eu. Într-un Crăciun mi-a spus toate acestea.

Mâncasem ceva în oraș și îmi tot promitea că îmi va găti, cândva, una dintre rețetele lui apreciate. Bineînțeles că nu mi-a gătit, iar, în plus, sunt cincisprezece ani și mai bine de când nu l-am mai văzut, însă asta nu mă împiedică să-mi amintesc de el când ninge tare și când mă îndrept spre mănunchiul de cimbru.

Viața mea mereu a fost un amestec. De când mă știu. Am trăit în două lumi, una a satului meu cu pământ crăpat de parcă erau cratere pe lună și alta în oraș de munte, lângă pădure, în pădure, dar cu drum drept spre asfaltul și betonul unei alte lumi care nu mi-a plăcut niciodată, cât am fost copil.

Șase ani, până am ajuns la școală, am crezut că viața tuturor e așa cum o aveam și eu, și că nu există om să nu aibă „țara” lui, mamaia lui, și tavan albastru în odaia cu sobă și plită. Așa aveau toți în jurul meu. Doar că pe mine mă lua tata, de câteva ori pe an, să mă lepăd de vorba înflorită de regionalismele locului. Degeaba mă împotriveam, căci nu era chip să scap de legile nescrise ale tatei. Musai trebuia să mă vindec de ceva de ce nu sufeream, de fapt. Veneam, așadar, într-un loc unde nu găseam nici pereți albaștri, nici plită, nici Tinca nu era, iar pe mamaia încă o zăream, la poartă, cu colțul baticului ștergându-și lacrimile de neputință, uitându-se cum ne îndepărtam. Amestec. Mâna mea se ducea, de atunci, spre „buchetul de cimbru”, doar că nu era decât o închipuire, căci îmi era suficient să închid ochii și să-i văd aievea, acolo, cu mine, orice aș fi făcut sau oriunde m-aș fi aflat. Pe tata nu-l interesau fericirile sau nefericirile mele. A fost nevoie să știu câteva lucruri importante, iar când m-am prins ce trebuie să spun și să fac drumurile spre Brasov au fost doar de nevoie.

Dacă, însă, se făcea să ne prindă decembrie în oraș era bai mare. Nu îmi imaginez ce vă amintiți voi, dar eu nu știu de vreo iarnă în care zăpada să nu ne cotropească puternic cât să nu mai poți să te miști lejer dintr-un loc în altul, darămite dintr-un oras în alt oraș, așa că tata se asigura că plecăm rapid spre Buzău cât să nu ne prindă nămeții cei mari și viscolul, prin trenuri.

Ne-au prins. A fost cu vuiet și miros de canton și cărămidă roșie, cu troiene cât casa și salvatori ca în poveștile cu Sfarmă Piatră, dar care își pierdeau din grozăvie când, în odaița cu tavan albastru, dădeam de zâmbetul zânei mele bune cu ochi ca tăciunii.

Doamne, și începeau zilele cu miros de ud și de ger, strecurat pe sub ușă, în timp ce se aduceau, în casă, coceni de porumb; apoi de catran dat pe plită, ce mirosea, puternic, a curat și a nou, a început si a grabă de om, cu multe de făcut. Mirosea a rufe înghețate, soldați înțepeniți care ne făceau să râdem în hohote până li se curma suferința, și a orez cu lapte și vanilie, a bun și a cald.

Ușa se deschidea, de zeci de ori, și apăreau, pe lângă noi, coșuri cu ouă, apoi lapte, faină, unsoare, rahat, nucă, toate se pregăteau a rămâne la temperatura camerei, căci nu se puteau face cozonacii decât cu mare grijă și în loc ferit. Decembrie începea festiv, în aromă de portocală rasă, rom și stafide, iar eu iar eram un amestec de curiozitate și știință de „om mare”.

Eram atât de bucuroasă că asist la făcutul cozonacilor, încât niciodată nu i-am spus bunei mele cu glas de domnișoară că nu mă omor dupa cozonaci. Când îmi spunea să bat ouăle cu zahăr cât să le fac spumă, mi se părea că cel puțin unul dintre cozonaci era făcut de mine. Totul îmi e, în mine, amestec! Da, cu ligheanul ce era ferit și acoperit cu bunda de miel, ca să crească aluatul și să se umfle, să nu cumva să ne facem de râs cu niște caricaturi de cozonaci, dar și cu somnul meu de piticuț printre ciururi și blide ce așteptau curățarea.

Mamaia, însă, niciodată nu mi se părea că dă o mare importanță cozonacilor, cum am mai văzut eu prin alte locuri. Deloc nu era îngrijorată. Era mulțumită, de la început, de tot; încrezătoare și, Slavă Domnului, îi creșteau de nu avea tăvi potrivite pentru ei, atât de voinici erau. Știam că e o lună aparte, pentru că, după ce se termina cu lucrurile fine, se auzea zvon de tăiere de porc, iar eu priveam cum se scoteau ligheane, cum se fierbea apa, cum se curățau vase și se pregătea terenul pentru evenimentul firesc, ce nu părea nimănui nici barbar, nici nepotrivit, ci era prilej de mândrie că porcul e destul de măricel cât să ne hrănească pe toți, și pe cei de la sat, și pe cei de la oraș. Amestec.

Lucrurile acelea, însă, nu se făceau decât cu mulți oameni în jur, fiecare știindu-și rolul, de la sacrificat, pârlit, cât să nu crape șoriciul și să se întărească și să se bucure fetele de nițică „gumă roz”, naturală, până la tranșatul de maestru al bunicului nostru. Amestec și pe bătătură.

În fine, în următoarele zile, nimeni nu stătea. În odăița cu tavan albastru ajungeau, pe rând, slănina, cărnurile de tocat, se făceau jumeri și cârnați, se prăjea carne pentru borcan, se desăvârșeau toba, caltaboșul și lebărul. În fiecare zi, se bifa câte un lucru din cele multe, dar nu era seară să nu se încheie în miros de piper boabe și țuică fiartă, băută, mai apoi, în mosorele de faianță, cum spunea mamaia mea porțelanului.

Adormeam bucuroasă, auzind cum numărul zilelor până la Crăciun scade și cum planurile din jur încă păreau interesante și în plină desfășurare, cât să mai am multe de admirat și învățat.

Lumea venea la noi, deschizând ușa cu zgomot, smotocindu-mi obrajii a bucurie, când mă vedeau și nu zăbovea nimeni nici măcar cât un mosor de faianță. Se împărțeau și se înapoiau lucruri, rețete, condimente, unelte. Se striga la poartă, cât să tresărim, din casă, a curiozitate. Apoi, auzeam flăcăii cum își trozneau bicele, și umflau buhaiele, iar mamaia spunea sec că se pregătesc băieții mari de urat. Și iar ne miram.

Când mai erau câteva zile până la Crăciun, se scuturau macatele și preșurile, se dădea cu bronz ușița de la sobă, se făceau sarmalele, caltaboșii de fiert, cunoscuți drept chișcă, în alte locuri, se aduceau câteva crengi de brad de la biserică, rămase după ce fusese împodobită și se trăgea nițel sufletul a așteptare. Se simțea mulțumirea în aer.

-Când vine Crăciunul, mamaie?, întrebam noi neștiind ce și cât să mai numărăm;

-După ce vin copiii cu „Bună dimineața sau neațalașul”, cum vreți voi a zice, după ce auziți:

Bună dimineața la Moș Ajun
Și mâine cu bine la Moș Crăciun, să știti că atunci vine Crăciunul!

Și știam, și aveam să știm, cândva, și mai bine, colindând pe toate ulițele satului nostru.

În timpul ăsta, la Brașov, Crăciunul era cuminte și liniștit. Toate ajunseseră deja, cu trenul, cu mama și tata, care își duseseră cu ei o bucățică din forfota satului, sat unde pentru noi era raiul. Nu știam de Moș Crăciun, nici de brazi împodobiți, dar venea și vremea când aveam să fim subjugati și de aceste lucruri, dar știam de Isus și de Nașterea Lui, iar, pentru un timp, în ziua de Crăciun, după rugăciune și binecuvântare, o mămăligă aurie, câteva bucate, bucuria și veselia noastră, mândria și recunoștinta ne amestecau într-o sărbătoare care mi-a rămas în mine la fel, simplă și caldă. Cozonacul mamaii ne zâmbea galben a fericire, iar boabele de piper se amețeau în mosorele de faianță! Era perfect fără a ști ce înseamnă asta, dar simțeam pocnind fericirea în tavanul albastru.

Ciudat, indiferent cât de multe bucate se pot face de Crăciun, moderne sau nu, eu mănânc, și acum, în aceeași ordine, aceleași lucruri. Și, de fiecare dată, îmi pare că am la masă aceiași oameni dragi. Și nu veți crede, dar eu văd tavanul albastru, chiar dacă sunt singura.

Amestec amintiri și emoții. Bonus, un buchet de cimbru…să-l luați cu voi, în toate lucrurile pe care le purtați în sărbătoarea aceasta fără de aseamăn. Cine știe ce împreunări va face. Unele de neuitat, vă asigur!

Text din seria Povești de decembrie

Mona

25 thoughts on “Odăița cu tavan albastru

  1. Adriana, tavanul ăla albastru ţi-e acoperiş deasupra sufletului, ţi-l fereşte de ploi şi vânt.
    Mulţumesc pentru călătoria în lumea aia-n care simplitatea era cea mai de preţ avere!

    1. Multumesc și eu, potecuta și Monei ca mi-a dat posibilitatea sa scriu acest text. Sa avem odaite cu tavane albastre, refugii in lumea unde nu exista decat bunatate! Sarbatori fericite! Imbratisez a mulțumire!

    1. Cred ca proiectul Monei, cu povesti de decembrie, tocmai ne-a oferit posibilitatea sa adunam bucurie in cuvinte si sa intregim atmosfera de Craciun, cu daruri literare ce ne fac sa retraim etapele devenirilor noastre. Multumesc, Albert, ca ai poposit si in randurile mele. Iți doresc sa ai un Craciun plin cu iubire.

  2. Înca de la început, am iubit si iubesc acest Suflet de înger, acest Suflet de zâna buna, care prin gândurile exprimate în vers ori proza, transmite Sufletelor sincere, acea energie puternica a IUBIRII ABSOLUTE, curate si sincere, cu parfumul inocentei copilariei. Sumerbe gânduri în aceste rânduri.
    Un Weekend plin de bucurie, har si pace în Suflet, tie si tuturor celor ce te citesc si iubesc, draga Mona !

    1. Iosif, tu mereu vezi mai mult decat e, in mine, si iți multumesc ca ma percepi astfel. Iți multumesc si ca ai trecut prin cuvintele mele, ca ai simtit bucuria mea. Am scris textul cu drag, am ascuns in el simboluri care pe mine ma fac sa nu uit schimbarile ce vin sau care s-au infaptuit, deja. Nu am avut copilarie din aceea care se vede acum, cu brad, scrisori, cadouri sau am avut prea tarziu, după ce am implinit 11 ani. Simplitate si firesc sunt cuvintele corecte. Nu stiam ca se poate trai si altfel si nu tanjeam dupa nimic. Viata insemna fericire acolo unde erau cei pe care ii iubeam cel mai mult. Orice am spune, cand esti mic nu esti diplomat, preferi oamenii pe care ii simti aproape, care te iubesc enorm. In timp, aveam sa realizez asta, că in siguranta eram tot in odaita cu tavan albastru. Curios, si acum cand spun „acasa”, desi bunicii mei nu mai traiesc de mult, tot bătătura mamaii mele imi vine in minte. Sarbatori fericite, Iosif!

  3. Mona, iți voi spune si aici ca e surprinzatoare reactia avuta, cand mi-am vazut randurile pe blogul tau, incadrate atat de expresiv in desenele Danei. Simt ca am dormit somn adanc si nu am realizat cat de mult talent are fata asta. Azi, am rasfoit putin si am ramas fara cuvinte. Ati facut, impreuna, magie si, desi noi paream a darui povesti de decembrie, in final, voi ati fost cele care ne-ati daruit noua bijuterii ce nu vor mai pleca din inimile noastre. Eu voi inrama desenele Danei sa nu uit, ce sansa am avut sa termin cu bine un an 2018 care oricum a stat sub semnul unui cuvant ,,recunostinta”, stiti voi, ca asta e din realitatea mea de toate zilele. Un an mărăcinos ce poate fi netezit cu patru cuvinte si o imagine „odaita cu tavan albastru”.

    Multumesc, voua!

    Craciun fericit sa aveti! Sarbatori fericite cititorilor tai, Mona!

    1. Vai, Adriana, mă bucur nespus că ți-am oferit zâmbet și ți-ai redescoperit magia “odăiței cu tavan albastru” !
      Te îmbrățișez și îți doresc un An Nou plin de bine și de înțelepciunea de a răzbate spre căldura și aprecierea care te înconjoară, fiind venită de la oamenii care te iubesc! ❤ 🤗
      Sărbători fericite!

    2. Adriana, îți mulțumesc! Din suflet mă bucur că ți-am putut oferi acest dar.
      Povestea ta m-a dus acolo, în minunatele tale amintiri și sincer îți spun: parcă am mirosit cimbrul cu tine, și am frământat cozonaci cu o bunică al cărei chip emana toată blândețea izvorâtă din inimă.
      Sărbători fericite și un An Nou mai îmbelșugat, cu armonie și pace sufletească!

  4. De la prima lectură, căci am tot făcut-o pe parcursul zilei, mi-e totul amestec, dacă îmi permiți, Adriana, să-ți iau cu împrumut cuvântul.
    Dumnezeiește răzbate mirosul de Crăciun din odăiţa cu tavan albastru. Mâini sfințite, de mămăiță blândă, te leagănă și acum.

    Frumos te-a adunat Mona în Cartea ei nescrisă și minunat te-a pictat Dana în desenele ei.
    Să vă fie sărbătorile magice, așa cum sunteți și voi.

    1. Mulțumesc, Nicoleta, ca ma insotesti mereu si ca ma citesti si printre randuri, in momentele mele tulburi, și in cele foarte bune, dar mai ales prin locurile mele de popas, cum e cel al Monei. Ma bucur ca ti-a placut amestecul meu de vieti.

  5. Multe dintre povestioarele tale am citit, toate frumoase și pline de sensibilitate, dar aceasta se înscrie – de departe – printre preferatele mele! De ce?!?! Pentru că a reușit să mă introducă în miezul atmosferei pe care ai adus-o în fața noastră, m-a făcut să mă simt iar copilul care se pierdea, adulmecând cu nesaț, printre miresmele bucatelor pregătite de bunicuțele mele și pentru că mi-ai oferit și mie ”țara mea” după care am tânjit toată copilăria! Citeam și vizualizam… vizualizam și trăiam; superb! Da, ai har, draga mea, nu multe povești te fac să te simți în interiorul lor, să te ”miști” odată cu ele! Iar desenele, sunt minunate! Vin mănușă pe cuvintele tale! Felicitări amândurora (și ție și Danei Codori)!

    1. Vă mulțumesc foarte mult pentru vizită și pentru faptul că mă citiți!
      Această minunată poveste îi aparține Adrianei, o maestră în a înșira emoții mărgăritare sub forma cuvintelor!
      Și eu am lecturat-o cu emoție și cu amintiri înviate în sufletul meu ❤
      Vă doresc Sărbători fericite!

      1. Da, știu că este a Adrianei, am văzut la început! Vă doresc și eu un Crăciun de poveste, plin de bucurii și binecuvântat!

    2. Mașa mea dragă, mereu m-ai surprins plăcut de fiecare dată când am găsit un semn de la tine, indiferent unde am scris, pe facebook, blogul meu sau pe literaturacautopie. Uite că nu te dezminți nici de astă dată și mă bucur că ai simtit povestea asa cum am scris-o, cu sufletul.

      Da, nu imi imaginam, in copilarie ca poate exista vreun copil sa nu aibă „tara lui”, iar cum tu faci parte dintre cei cu bunicute de oraș, mă inveseleste gândul că te-am purtat in lumea mea fără de cusur, asa cum credeam atunci ca e și cum sunt sigură, acum, că a fost, indiferent de greul și simplitatea vremurilor.

      Totdeauna mi-ai spus ca scrisul meu te face sa vizualizezi iar, de astă dată, și cu ajutorul Danei, chiar am fost in miscare. Iți multumesc pentru cuvintele-dar, că mi-ai fost oaspete în odaita cu tavan albastru și iți doresc sarbatori fericite! Ai o imbratisare in plus, stii tu de ce și pentru cine. Te pup.

    1. Mulțumesc din suflet! Da, amestec a fost cuvantul simbol. Imi plac cuvintele simbol care mă fac să structurez povestile, iar cum lumile copilariei mele s-au intrepatruns periodic nu am putut sa nu iau cuvantul, cu mine, in acest text. Multumesc pentru lectura si aprecieri! Sarbatori fericite!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top