O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Copiii inimilor tăcute

Ultima dată când am văzut-o era o zi caldă de octombrie. Îmi amintesc cu precizie pentru că un asemenea galben, cum mi-a fost dat să văd atunci, nu am mai văzut niciodată. Și nu doar toamna era răspunzătoare pentru culoarea care mi s-a așternut în amintire, ci privirea ei. Un iris ca un soare de miere. Te pierdeai cu ușurință în el. Credeai, iar eu am crezut mult timp, că dacă te-ai uita atent, i-ai putea vedea și ultima coardă a sufletului. Însă, azi, când pentru a mia oară mă întorc cu gândul la acea zi, la ea, realizez de fapt că ceea ce reușeai să faci era să te oglindești. Așa era Clara. O oglindă oferită oamenilor. O șansă să ne descoperim, să ne cunoaștem, să ne vedem.

Eu nu m-am mai văzut de mult. Mai exact, din acea zi de toamnă galbenă. Ziua în care a venit timpul să plec pentru totdeauna. De atunci nu am mai avut parte de nicio altă privire, decât cea a conștiinței mele și a amintirilor. Și în fiecare zi de 7 octombrie, invariabil, indiferent că am renunțat de multă vreme să mai număr câte au trecut, câte zile a săptămânii au purtat cifra asta în față, câți ani, câte toamne, atunci când ea, acea amitire, unica, revine, singurătatea îmi e luminată de soarele din privirea ei. Și pereții nu mă mai încorsetează, lipsa oricărui contact uman nu mai îmi transformă trupul într-o carcasă lemnoasă.

Doar dacă aș fi știut că era ultima dată când aveam să o văd! Dacă aș fi știut… Dar nimeni nu are de unde ști acest lucru. Plecarea se face brusc, fără avertismente sau pregătiri prealabile. Poate fi ziua în care tocmai ai ales să savurezi o vată de zahăr și zâmbetul îți e plin de zahăr topit. Ori momentul când te hotărăști să renunți la pijamalele cu Tom și Jerry pentru că ți-au atras atenția unele albe cu pete de culoare abia vizibile. Ori poate chiar în timp ce te cuibărești în brațele mamei și o asculți fredonând o romanță cu iz de trecut. Nu contează. Un clipit și te-ai trezit aici. Închis în propria inimă pentru totdeauna.

Aici totul e strâmt și la dimensiuni reduse. O căsuță de păpuși făcută din carne. Pereții sunt foarte apropiați, practic, dacă mi-aș întinde brațele suficient de mult i-aș putea atinge din orice parte. Podeaua este de asemenea mică. Doi pași și o traversez în întregime. Am renunțat, însă, să mai fac asta. Înainte puteam, dar am aflat curând că timpul aici se măsoară în ploaie de secunde. Și fiecare picur îmi provoacă durere, îmi arde nerăbdarea și îmi face singurătatea să țipe. Poate nici nu e timp scurs, poate e însuși Cronos care mă obligă să-i trăiesc blestemul. Să mă las, mereu și mereu, devorat de absența galbenului meu iubit, pe măsură ce dau naștere la noi și noi amintiri, alte bucăți lipsă.

Cu toate acestea am parte și de un anumit confort. Nefiind o încăpere obișnuită, pot să stau așezat într-o mică depresiune, ca și cum m-aș cuibări în căușul unei palme. Și totul e moale, mi-a plăcut asta la început, dar în același timp la fiecare pas sau atingere întâmpin o ușoară rezistență, suficientă cât să mă facă să sper că mă aflu într-o structură bine construită, că toamna aceea nu a reușit să-mi îmi învelească și inima în veșted. Iar speranța e însăși viața!

Uneori acest gând îl răsucesc în fiorul minții și îndrăznesc să visez la ziua când totul va căpăta sens. Dispariția mea, închisoarea aceasta stranie în care sunt captiv, durerea și de ce nu…Clara.

Liniștea apăsătoare este spartă mereu de niște zgomote regulate, metalice. De parcă un mecanism perfect închide și deschide niște uși mari de fier. Iar și iar. Realitatea înconjurătoare mă scoate mereu din reverie. Atunci îmi ridic ochii spre tavan și-l privesc cum apare și dispare la unison cu acele trosnituri. Pereții, la rândul lor, par să se strângă și să se dilate în același timp. Ca și cum camera respiră. Măcar ea… Se deschide pentru a lua o gură de aer cântată și apoi cu o forță de nebănuit se golește și preț de câteva clipe totul încremenește. Acest fenomen se repetă la nesfârșit. De fiecare dată când plafonul se face nevăzut simt cum o căldură aparte mă învelește și o senzație de liniște mă cuprinde. Și atunci zâmbesc galben. Imediat ce deschizătura se face nevăzută, chiar lângă, o ușă neaflată apare și acea senzație se face nevăzută, și urma surâsului îmi zgârie fața. Și totul reîncepe, cu precizie, neîncetat.

Oare este posibil așa ceva? Ce zeitate ar fi atât de crudă, încât să facă din propria inimă o cameră de tortură? Să fure sufletele necoapte, râsul cristalin, inocența și să le îngrămădească pe toate într-un loc atât de sumbru. Să fie posibil ca inima să-ți fie mormântul copilăriei? Pentru că, da! Știu că va veni și ziua când toate acestea se vor opri pentru totdeauna. Iar eu voi dispărea din nou, odată cu ultima bătaie. N-am nicio idee unde.

Marcu își așeză capul în mâini și începu să plângă. Un plâns bizar împletit cu franjuri de surâsuri, care îi apăreau spasmodic și îi schimonoseau chipul de copil. Da, era doar un băiețel prizioner în inima lui de om mare.

Dintr-o dată spațiul în care se afla începu să tremure. Bătăile, regulate până atunci, se întețiră. Păreau uși trântite la repezeală. Marcu se ghemui și își aduse genunchii spre gură cât putu de tare, fiind cuprins de spaimă.

Poate chiar acum e momentul. Acum se va termina totul! gândul acesta îi fulgeră prin minte și îi smulse un țipăt.

-Marcu, tu ești?

Nu-i venea să creadă! Mai halucinațiile îi lipseau. Vocea Clarei părea atât de aproape de el, încât pur și simplu îi sfâșia timpanele. Își acoperi urechile cu mâna și începu să cânte o melodie pe care i-o cântase cândva mama lui.

-Marcu răspunde! Știu că ești acolo! Sunt eu, Clara!

Zgomotele începură să mai scadă din intensitate, dar încă nu-și recăpătară regularitatea. Glasul dulce al fetei părea atât de real, atât de viu, încât o speranță începu să-i încolțească în suflet. Să fie chiar ea? Să fie aici, nu e doar un rod al imaginației lui, un dor carnal ce îi făcea sufletul să ardă? Nu se mai putu abține și își ridică privirea. Totul părea neschimbat. Și era tot singur. O senzație de deznădejde și furie puse stăpânire pe el. Fără să mai țină cont de nimic se aruncă cu toată forța în peretele din fața lui. Lovea cu pumnii și picioarele, își înfipse unghiile în materia păstoasă și încerca cu disperare să o zgârie, să lase o urmă vizibilă, o dovadă că a existat, că a fost aici.

-Da, Marcu, te aud! Te simt! Dar nu ți-ar fi mai ușor să folosești cuvinte? Nu înțeleg codul Morse. Râsul Clarei îl izbi fix în față. Marcu se opri și începu să asculte. Da, era chiar râsul ei! Dar nu venea din capul lui, era undeva afară. O auzea chicotind și sunetul acela dulce îi tăie respirația.

-Clara, ești chiar tu? Ești adevărată?

-Aha, deci știi să vorbești! Normal că sunt chiar eu.

-Dar unde ești? De ce te aud tocmai astăzi?

-Cum unde sunt? În inima mea! Tu nu ești în a ta? Ce ai pățit? Te prinzi tu mai greu de unele lucruri, dar nici chiar așa!

-Clara, te implor! Explică-mi! Vreau să te văd, să te țin din nou de mână, ca în acea zi de toamnă, îți mai amintești? Ne-am plimbat cu bicicletele, am mâncat înghețată, tu m-ai făcut să o aleg pe cea cu mentă și ciocolată, deși nu îmi place în mod deosebit, doar pentru a te asigura că mai ai o porție pentru tine. A fost o zi atât de frumoasă, tu erai atât de frumoasă și galbenul, o, acel galben etern! Mi-a fost atât de dor de tine! Ce s-a întâmplat, ce ni se întâmplă?

-O, Marcu normal că îmi amintesc! În acea zi ne-am mutat fiecare în inima noastră. Prostuțule, ne-am transformat, cum era normal să se întâmple, în copiii inimilor tăcute. Și e aceeași zi, noi suntem tot acolo și la cum se zgâlțâie totul în jurul meu, cred că ești pe cale să mă săruți, în sfârșit!

-Poftim?! Marcu era complet nedumerit. Se dezlipi, pentru o clipă de peretele prin care o asculta pe Clara și își roti privirea. Totul părea neschimbat. Același întuneric, aceeași atmosferă apăsătoare. Doar locul unde-și sprijinise fruntea adineaori era luminat de ceva nemaivăzut până acum. Marcu se uită cu atenție și o bucurie de nedescris puse stăpânire pe el. Fasciculul timid de lumină se tot mărea și el putu vedea amprenta unei mâini. Clara, iubita mea Clara… Abia ce-și termină gândul și conturul palmei începu să se coloreze în galben. Marcu alergă și își lipi buzele de culoare. Simțea organic dorința de a sorbi fiecare picătură de fericire care îi invada sufletul și casa, inima.

-A, începi să înțelegi. Nu am plecat nicăieri Marcu. Cel puțin nu noi, adolescenții care ne ținem acum în brațe. În acea zi, astăzi, ne-am îndrăgostit, dragul meu. Înainte de a cunoaște iubirea, toate inimile sunt tăcute. Este menirea noastră, a copiilor, să le dăm glas. La timpul potrivit trebuie să plecăm, să lăsăm locul adolescenței, maturității, vieții. Și atunci ne mutăm în inimile noastre le facem să vorbească. Iubirea fără noi nu există. Oamenii mari sunt mai nătângi și analizează totul, știi și tu.

-Și toți copiii de pe pământ sunt captivi în inimi de om mare? Și a oamenilor singuri? Sau a celor care nu au avut parte de iubire vreodată?

-Dar nu suntem captivi! Suntem acasă! Ți-a luat ție mai mult să îți recunoști că iubești pentru prima dată, de aceea tu, dragul meu ai avut impresia că a trecut o veșnicie, că m-am transformat într-o simplă amintire. Însă acum știi.

Și nu există nicio persoană care să nu fi cunoscut iubirea, cel puțin o dată. Iar singurătatea e doar o parte din minunatul întreg numit viață. Noi, copiii, le rămânem alături mereu. Da, unii mai uită de noi, e adevărat, însă nu renunțăm să încercăm să le amintim. Ne cuibărim în acest loc sfânt și îl colorăm în nuanțele speranței. A mea e albastră ca marea, ca ochii tăi.

-A mea devine galbenă ca un soare de miere. Dar îmi e teamă Clara. Ce se va întâmpla dacă noi mari nu vom rămâne împreună pentru toată viața? Cum te voi mai simți, cum îți voi vorbi?

-Poate va trebui să ne pictăm inimile în multe culori, nu am de unde știi asta. Ce știu e, că doar oamenii mari uită. Noi mereu vom avea un strop de mare și unul de soare prin care sentimentele noastre de azi se vor păstra vii pentru totdeauna. Copiii inimilor tăcute nu sunt niciodată singuri. Până la urmă, iubirea e mama noastră, e totul. Și suntem peste tot. În fiecare bătaie a inimilor care datorită nouă învață să rostească dragostea în sufletul celor care o poartă.

Marcu zâmbi. Și pentru prima oară acesta nu i se șterse. Începu să râdă și să se lase învăluit de galbenul care îl înconjura. Se simțea acasă! O picătură caldă îi atinse obrajii și el înțelese totul. Nu mai existau secunde plânse, doar roua unui nou început. Știa că va fi bine, că va crede în iubire mereu! Nu îl va lăsa să uite niciodată, inima lui nu mai era goală. Avea glas, avea iubire, era cuibul copilului care a fost.


Acest text a fost, spre bucuria mea, finalist la concursul literar organizat de Itaca Organization Dublin, Concurs Peregrinări, ediția a XII-a, 2019.


Dă click și profită!
Dă click și profită!

Vă invit și pe pagina de Facebook pentru mai multe nescrise 🙂

Poze nescrise puteți vedea pe contul meu de Instagram 🙂

Și nu ezitați să faceți parte din poveste, lăsându-mi un comentariu.

*linkurile din articol, folosite ca îndemn de achiziționare a cărților sau a produselor, sunt linkuri de afiliere. Asta însemnând că eu primesc un comision dacă alegeți să cumpărați o carte folosind aceste linkuri. Prețul este neschimbat pentru voi, doar că pe mine mă ajutați printr-o simplă alegere să obțin mici comisioane la vânzare.

Image by S. Hermann & F. Richter from Pixabay

Mona

3 thoughts on “Copiii inimilor tăcute

    1. Îți mulțumesc foarte mult, Potecuță dragă! Mă bucur că ți-a plăcut ❤
      Să știi că am recuperat din lectura de pe poteci. Doar că, din păcate, nu am reușit să las semn. A fost haotică ultima perioadă pentru mine, a se vedea și absența… Dar revin cu gânduri și acasă la tine, promit!
      Te îmbrățișez tare 🤗❤

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top

O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție
Răsfoiește Cartea mea nescrisă și poveștile să îți fie bucurie!

Această informație nu va fi niciodată dată unei terțe părți!