O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Reîntoarcerile mele

Adeseori am spus, ca tine probabil, Plec în Lume! Am auzit verbalizată această dorință de ducă de când mă știu. Cred că și când am fost în pântecele mamei, am avut senzația că nașterea îmi va fi un dus în lume. Și am plecat sau m-am întors din această lume de mii de ori. Din greutăți, din egoism, din tristețe și fericire, din întrebări și îndoieli, din iubire, din oameni.

Dacă am învățat ceva cu conștiinciozitate, acel lucru a fost reîntoarcerea!

Cred că a început totul într-o zi de vară, acum mulți ani. Când singura mea grijă era să amestec bucuriile în cana plină de lapte cald. Jucam șotron. Aveam soarele pe post de pălărie și sandale cu aripi. Aruncam pietricica și săream când pe un picior, când pe altul, urmărind cum alunecă numerele sub salturile mele. La întoarcere luam micuța piatră și o țineam strâns în mână până când începea să pulseze, în ritmul inimii mele.

Și, iată că și azi fac la fel. În orice punct ajung nu îl consider final, ci mă reîntorc înspre început, înspre lumea mea, ocrotindu-mi inima în palme.

Pentru că, vedeți voi, lumea în care îți vine să te duci când simți că nu mai poți în prezentul tău, e o lume mută și surdă la durerea ta. Însă, lumea mea m-a primit mereu înapoi. Cu fiecare reîntoarcere am devenit altfel. M-am schimbat, am evoluat, m-am îmbunătățit. Și lumea mea m-a acceptat și mi-a zâmbit înțelegătoare, pentru că știa că iar va veni momentul unei noi plecări și reîntoarceri.

Furnizorul tău de experiențe e lumea ta și a mea. Sunt oamenii!

Am întâlnit mulți oameni până acum. Și fiecare în parte au fost și sunt martori la joaca mea prin viață. Stau pe margine, în timp ce eu îmi arunc inima și pornesc o nouă rundă de șotron.

Unii mi-au fost alături la fiecare pas, alții îmi așteptau reîntoarcerea, punând pariuri pe cât de aspre mi-au devenit tălpile și palmele și câtă fărâmă de inimă aduc cu mine înapoi. Unora le-am întins mâna să mă prindă, să nu mă lase să cad, dar erau prea ocupați în a mă încuraja că pot de una singură, încât m-am trezit ridicată și sprijinită de cei care mă voiau căzută.

Oamenii mei sunt grupuri și grupuri. Pe unii i-am rugat să plece, pe alții să se reîntoarcă. Toți, însă, rămân martori nălucă la viața mea, la experiențele peste care îmi cade inima. Cu bucurie sau cu empatie. Cu dorința de a mă schimba sau cu răbdarea să-mi aștepte reîntoarcerea și să lase călătoria să mă transforme.

Sunt cei care s-au oferit să-mi poarte ei inima, să-mi ușureze drumul, dar când le-am dat-o mi-au numărat învinsele și s-au declarat câștigătorii unui pariu copilăresc. Cei care au călcat alături de mine, întregindu-mă și alții care au reușit să-mi șteargă reperele și să mă injumătățească.

Ori oameni care au plecat pentru totdeauna și mă privesc dintr-un albastru îndepărtat sau alții prin reflexiile indiferenței. Sunt mulți, sunt ei. Sunt lumea mea!

Datorită și din cauza lor am continuat să mă reîntorc!

Unul dintre oamenii mei, un adevărat exemplu pentru mine și un mentor când vine vorba de reîntoarceri, acel om care mă poate determina să vorbesc despre experiențe dezvoltare personală, sport și hobby, romantism sau adrenalină cu aceeași ușurință, obișnuiește să spună:

Te naști cu intenție și mori dinadins.

Eu voi parafraza: Experimentăm cu intenție și ne reîntoarcem dinadins!

Fie că e vorba de acele experiențe pe care le-ai alege oricând dintr-un magazin de idei, fie că te gândești la așa-numitele lecții de viață, care te-au făcut să înveți cu stăruință revenirea, reîntoarcerea.

Una dintre acestea, una care era cât pe ce să-mi pună piedică și să îmi șteargă liniile jocului, poate definitiv, s-a întâmplat în urmă cu mulți ani.

În acea perioadă nu exista încă internet și comunicam direct sau cu ajutorul telefonului fix. Îmi sunam prietenele și vorbeam vrute și nevrute ore în șir, până ce se întorceau părinții acasă. Nu știu dacă îi deranja suma care apărea pe factură, nu-mi amintesc să fi fost vreodată o problemă, cel puțin nu în cazul meu, așadar rememorez cu drag orele pe care le petreceam cu receptorul la ureche. De cele mai multe ori vorbeam despre ce s-a întâmplat la școală sau schimbam impresii despre cărțile citite.

Cu una dintre aceste persoane dragi mie, însă, nu prea aveam posibilitatea să ne pierdem în povești la telefon. Rareori avea acces sau nu avea intimitate pentru a vorbi liber. Cu ea am hotărât să comunicăm altfel.

Am început să ne scriem scrisori!

Prima a fost ca un test. Am scris puțin, cred că vreo poezie ce circula în neștire prin oracole (vi le mai amintiți?) și am pus-o la poștă. Spre dezamăgirea noastră, plicul s-a rătăcit. Nici azi nu știu de ce, nici atunci nu am întrebat. Am hotărât că mai sigur e să ni le înmânăm personal, chiar dacă se pierdea un pic din farmecul de a aștepta poștașul.

Și am făcut asta multă vreme. Conținutul scrisorilor s-a tot schimbat. Ușor, ușor, au devenit un jurnal intim. Scriam lucruri pe care nu le puteam rosti cu voce tare. Ne așterneam durerile, frustrările, complexele. Erau o radiografie clară a adolescenței.

Să știți că problemele nu țin cont de vârstă. Și la 12, la 16 ani sau la 30 de ani, suferi. Suferința e reală. Durerea se simte. Și e extrem de important, aș spune chiar terapeutic, să poți să împărtășești cu cineva aceste trăiri, fără frica de a fi judecat. Iar noi nu ne judecam. Și cu fiecare scrisoare scrisă învățam, ne dezvoltam, ne ajutam.

https://www.instagram.com/p/B7X5BedpwJf/?utm_source=ig_web_copy_link

Într-o zi, o așteptam pe scările liceului să îi dau plicul, care de data asta învelea una dintre cele mai grele experiențe trăite de mine. Mi-a trebuit mult curaj și putere pentru a așterne negru pe alb durerea pe care o simțeam. Și chiar când ea urca zâmbind spre mine, un grup de colegi mi-au smuls scrisoarea din mână. Am înlemnit!

Râdeau și mi-o fluturau prin fața ochilor, nehotărâți pentru moment care dintre ei va avea onorea de a o deschide și de a o citi cu voce tare.

Atunci aș fi dat orice să pot pleca în lume!

Și probabil, am plecat. Pentru că totul a devenit neclar. Mă simțeam din nou agresată, din nou lipsită de control, dezgolită în fața tuturor și arătată cu degetul. Umilită.

Însă, din senin, un băiat în an terminal, care trecea pe lângă noi, a realizat ce se întâmplă și fără să ezite le-a luat-o din mâini și i-a împrăștiat în câteva clipe. Prietena mea mă strângea în brațe. El a venit, mi-a dat scrisoarea și a zâmbit. Atât. Nu a scos niciun cuvânt. A zâmbit și a plecat.

Și eu m-am reîntors în lumea mea. M-am întors la oameni și la a reîncepe să cred în ei!

Din acea zi reîntoarcerile mele s-au înmulțit, însă întotdeauna am făcut-o dinadins. Pentru că există bine mereu. Există oameni. Și de fiecare dată mi amintesc pe cei care, printr-un gest, o vorbă, un fapt, mi-au spus: “Hai în prezent!“. Și am revenit mereu, luând tot ce e mai bun din fiecare experiență.

Ca un joc de șotron îmi e viața. În orice punct mă duce, oricât de greu mi se pare că îmi e, îmi iau inima în mâini și fac cale întoarsă, determinată să lupt, să mă bucur, să înving! Iar fără experiențe unice și originale și oameni alături ar fi ca o carte rămasă nescrisă.

Am învățat de la oameni tot ce știu și de fiecare dată când mă reîntorc înspre ei înțeleg ce trebuie încă să aflu. Și binele revine. Și lumea mea capătă sens.

Reîntoarce-te dinadins și experimentează cu intenție!

Experimentează punct. Punct ro!


Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2020.

Sponsor

Sursa imaginilor: experimenteaza.ro și pagina de Facebook a sponsorului. Imaginea featured: pixabay, prelucrată personal

*Expresia pe care am parafrazat-o îi aparține terapeutului Georgiana Spătaru

Mona

7 thoughts on “Reîntoarcerile mele

  1. De azi dimineaţă tot vreau să comentez şi tot amân, poate-poate-mi iese ceva frumos. Nu pot. M-a purtat textul ăsta în lumi speciale şi nu pot scrie altfel decât atât: eşti minunată!

    1. Îți mulțumesc din suflet, Potecuță dragă! Mă bucur enorm că l-ai simțit! Textele tale îmi sunt balsam, zâmbet și terapie, așadar tare m-aș bucura dacă te-au ajutat, măcar un pic, cuvintele mele. Pentru că știu și simt că ai și tu nevoie de o reîntoarcere acum ?❤
      Te îmbrățișez! ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top