O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Locul unde mai trăia ziua (fragment)

-Lăsați-mă să trec! Trebuie să-l văd! Unde este? După ușa asta? O trânti de perete cu o furie dezlănțuită, încât foile de pe birou începură să zboare prin toată încăperea. 

Aici, aerul era stăpânit de un domn în vârstă care nu-și arăta deloc anii în ochii celorlalți. Cu o privire fixă, se ridică și se îndreptă cu mâna întinsă:

-Bună ziua! Sunt doctorul Rem! Pe mine mă căutați? Intrați vă rog și închideți ușa după dumneavoastră, de data asta mai cu blândețe, dacă se poate. 

Dădu liniștit mâna cu intrusul și fără a-l scăpa din ochi se reașeză pe scaunul din spatele biroului.

Nou-venitul, un bărbat mult mai tânăr decât doctorul Rem, tulburat și cu părul răvășit, de parcă alergase câțiva kilometri până aici fără să respire, își descleștă degetele albite din cauza forței cu care strângea clanța, și, închizând cu grijă ușa după el, înaintă în cameră oprindu-se în fața doctorului fără să mai spună nimic. Tăcerea lui te făcea să crezi că toată scena de început a fost menită doar să îi facă intrarea mai dramatică, dar odată ajuns acolo, nu ar mai fi avut nicio urgență. Toate motivele, care l-au făcut să alerge nebunește și să dea buzna, și-ar fi luat zborul odată cu foile care încă stăteau împrăștiate prin toată camera.

-Am făcut-o din nou! Am omorât din nou! Doar că de data asta nu mai sunt convins că a existat cu adevărat o vinovăție. Șopti, ca și cum dacă ar fi aliniat literele cu voce tare, toată puterea i s-ar fi năruit și i-ar fi părăsit ființa odată cu aerul. Căzu în genunchi. Își ținea capul în mâini și plângea. Un plâns întreg. Un bocet de teroare. Pe obraji îi șiroia frica și deznădejdea, iar umerii îi tremurau zguduiți de disperare.

Doctorul Rem îl privea  în continuare și nimic nu dădea impresia că această mărturisire șocantă l-ar fi tulburat în vreun fel. Era psihiatru de peste 40 de ani. În acest cabinet auzise și văzuse totul. Urâtul și frumosul nu mai aveau contur pentru el. Tot ce conta era să reușească să desfacă fiecare fald al sufletului și al minții pacienților lui, ca la final să poată scrie negru pe alb un diagnostic. Apoi lucrurile deveneau simple. Nu îi mai rămâneau enigme de descoperit. Idei răzlețe, tristeți trecătoare, dezamăgiri, acelea sunt, în general, trăirile omenilor. 

Însă, când misterul e elucidat, când știe că se confruntă cu o schizofrenie paranoidă, un sindrom maniaco-depresiv sau doar vreo tulburare delirantă, munca lui se termină. Da, continuă să își asculte pacienții, să îi îndrume, să îi ajute, însă plăcerea nu mai există. Dacă nu mai exista enigma, misterul pălea, fiind asemeni unui om ordinar. Lacrimi au și geniile și cei cu retard intelectual. Nu există nicio diferență în simțirea omenească. I se părea normal, poate chiar plictisitor, faptul că un pacient cu o boală psihică poate iubi obsesiv, poate deveni periculos pentru cei din jur sau pentru el însuși. Consecințe triviale. Și un om considerat normal poate să facă toate acestea. Nu este ceva ieșit din comun. Pe Cornelius Rem îl interesa doar vânătoarea, dezlegarea misterului, punerea diagnosticului.

Acum în fața lui avea unul nou de explorat. Mintea începu să-i alerge printre ipoteze, curiozitatea i se rostogolea prin vene și îi făcea sângele să clocotească. Pe chipul său însă, acest entuziasm copilăresc nu putea fi citit. Când se apropie de bărbatul care continua să plângă necontrolat, doborât la pământ de propria conștiință, entuziasmul doctorului era ferecat în spatele frunții lui late. Niciun mușchi nu-l trăda printr-o zvâcnire, iar ochii îl înveleau pe intrus cald și primitor. Căldura era reală. Lui îi pasă. Nu de la ce a pornit această tristețe și disperare. Îi pasă dacă misterul aflat în fața lui poartă un nume căruia îi putea atribui un cod din CIM (Clasificarea internațională a maladiilor).

Îi întinse o cutie cu șervețele, așteptă câteva secunde și o așeză înapoi pe birou, de parcă acest gest era obligatoriu, un fel de a reîncepe conversația sau un prim pas pentru a crea o legătură.

-Așadar, ce s-a întâmplat? Așează-te pe scaun, te rog! E clar că tu știi cine sunt, ai venit special să mă vezi. Ai toată atenția mea.

Tânărul se opri și își ridică ochii spre bătrân. Albastrul lor era electrizant. O senzație de deja-vu, un gând ca un franj tremură în mintea doctorului, o amintire îngropată undeva în pivnițele inimii se zbătea să iasă la lumină. 

Da, cu siguranță mai văzuse acest albastru. Se mai lăsase prins și aproape înecat în profunzimea lui. Îi știa! Dar de unde? Când? Brusc, bătrânul începu să tremure și el. Nu, nu e posibil! Nu poate fi el! Nu Elia! Trecutul lui, cea mai mare greșeală a vieții sale profesionale, singura enigmă rămasă nedezlegată vreodată stătea chiar lângă el. Îl ardea privirea lui și ca atunci, demult, colțurile de mare agățate de irișii lui îl hipnotizau și îl atrăgeau în adâncuri.

-Elia…

Tânărul încuviință clipind. Doctorul căzu în genunchi lângă el. Elia îi alunecase în brațe. Rem îl împingea în pieptul său ca pe un copil, cu toată disperarea îngropată cu atâția ani în urmă, de parcă îi era frică să îi mai dea drumul vreodată.

-Elia! Elia, ești chiar tu!


Sursa foto: unsplash

Mona

10 thoughts on “Locul unde mai trăia ziua (fragment)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top