O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Sfârșitul dimineții

Dimineața era încremenită, cum au fost toate în ultima vreme. O amorțeală nefirească a pus stăpânire pe colțul acela de lume și nimic nu părea că o va mai alunga vreodată. Casele, mici forme geometrice perfect conturate, dormeau în spatele liniei de gard viu. Strada era tolănită la soarele abia ivit ca un șarpe negru lucios, stând la pândă, așteptând un dușman invizibil.

Spre surprinderea aerului adormit încă, acesta se ivi dintr-o dată sub forma unei femei gârbovite de ani. Se desprinse din colțul străzii și ocolind orice rază de soare pe care o întâlnea în cale, scoase de sub hainele lălâi de pe ea un coș împletit de nuiele. Îl aruncă pe umăr cum trânteau ucenicii desăgile pe măgari și târându-și picioarele după ea deschise gura spărgând în mii de cioburi ceasul dimineții.

Cuvinteeeee! Cuvinte de vânzare! Cuvinteeee!

Perdelele începură să tremure în spatele ferestrelor închise. Dar nimeni nu îndrăznea să iasă afară și să-și pună arginții în palma femeii. Ar fi cumpărat toate iluziile din lume și fiecare suflet închistat în cutiile alea de piatră ar fi fost capabil să-și vândă trăirea pentru orice, însă nu pentru asta! Liniștea se cutremură și se prinse cu deznădejde de colțurile umplute de ghemuri albe pline de pustiu. Slujise această stradă și pe toți locuitorii ei de ani de zile. I-a învelit și servit ca o cățea loială, care acum nu știa unde să se ascundă să-și lingă rănile.

Bătrâna înainta cu precizie. În gura ca o grotă deschisă i se vedea limba cărnoasă. O bucată de carne cu viață proprie. O lovea de dinți și de obraji cu un zgomot asurzitor. Părea o coadă de pește ce desparte cu putere o apă mâloasă. Cuvinteeee! Cuvinte de vânzare! Cuvinteeee!

Sunetele începură să se rostogolească peste asfaltul înnegrit de neumblare și se opriră brusc în fața unei porți. În mijlocul ei era scrijelit un număr. Cineva îl zgâriase cu unghia. Se vedeau încă picături de durere captive în dungile neregulate. Trebuia doar să ai privire capabilă să simtă.

Poarta se deschise cu un suspin și din umbra ei se dezlipi o formă nedeslușită. Jocul de lumini din jur îi scotea la iveală unele rotunjimi, curbe ce trădau o viață abia dată-n pârg, bucăți de alb cu miros de așternut fierbinte și o moliciune a coapselor în care mâinile unui îndrăgostit s-ar fi frânt.

Cuvintele trimise în față de bătrână se opriră și o priveau înmărmurite. În spatele lor porniseră deja următoarele. Gâtul vânzătoarei era ca un puț nesecat. Se scurgeau din el litere care se rotunjeau și vibrau purtate de vânt. Forma ireală le adună pe toate cu un zâmbet și învăluită în continuare de izul de neființă pe care îl emana o aduse și pe bătrână în fața ei.

-O, drăguță-mi mai ești, femeie! Ce spui, cumperi de la baba niște cuvinte? Găsești toate soiurile în coș. Îs țesute de dor și de iubire, de duhuri rele și spurcate. Ori poate ție ți-ar plăcea cele smulse din vintrele nestăvilite ale tinereții? Ai, spune-i babii ce-ți dorești și pe loc te îmbrac cu glas de om.

Un fir de suflare caldă alunecă peste coșul bătrânei. Dădu la o parte veșmintele cusute cu vorbire. Cuvintele foșneau și se strângeau unele-n altele. O pânză fină se ridică de sub tot acest amestec și plutind ca o petală agățată de vânt, porni pe strada, acum pe deplin deșteptată, și perdelele se dădeau, încet, încet la o parte.

Bătrâna întinse mâna ca un ciot uscat, într-o încercare disperată de a o prinde. Își deschise gura să spună ceva, dar mâlul tăcerii o sufoca. Cu ochii ieșiți din orbite se holbă la silueta care încă ținea poarta deschisă și căzu la pământ. Un oftat i se rupse de pe limba uscată și porni a se rostogoli pe strada luminată de soare. Cu o ultimă șoaptă deschise ușa unei case. Un copil o zbughi pe stradă și prinse pânza ce continua să plutescă în chemare la viață.

Trase de ea cu mâinile lui mici și materialul se lăsă modelat de copilărie. Nimic nu părea să o poată rupe. Se întindea, se strângea, dispărea și reapărea, spre încântarea micului năzdrăvan. În momentul în care reuși să-i dea forma de sabie, pufni într-un râs cristalin ce făcu să trosnească genunchii fiecărei inimi închise în casele de pe stradă. Se ridicară curioase din genunchi și priveau minunea. Un copil avea salvarea în mâini. O modelase sub formă de sabie și se porni să alerge tăind tăcerea cu ea.

Speranța se făcea auzită peste tot. Și sufletele surde murmurau cu sfială sunete. Oamenii împrumutau zâmbete și deschideau ușile caselor. Copilăria zburda și dăruia voce fiecărui gând de bine.

Coșul de nuiele se goli cu veselie. Cuvintele eliberate se lipeau de buzele arse de singurătate și le ștergeau gustul amar al deznădejdii. Din bătrână rămase doar o urmă de timp oprit.

Lângă numărul zgâriat și plin de urme de picături de durere, viața zâmbea. Intră în nevăzut, trăgând poarta după ea cu mulțumire. Dimineața se sfârșise, lăsând loc viitorului…


DSursa foto: pixabay

Mona

4 thoughts on “Sfârșitul dimineții

    1. Mulțumesc din suflet, Potecuță! Ce mult mă bucur ☺ Tu îmi ești acel cititor care mă vede ❤ Te îmbrățișez tare 🤗

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top