O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Locul unde mai trăia ziua-fragment

Iosif Sima închise ușa salonului și mai zăbovi o clipă cu mâna pe clanță. Fața i se întunecase, zâmbetul amabil, afișat cu generozitate cu doar câteva minute înainte îi era acum mai degrabă un rictus. Se simțea obosit. În cabinet avea o sticlă de coniac. Poate nu ar fi o idee rea să își toarne un pahar.

Se uită la ceas. Încă trei ore și ziua de lucru se va încheia. Oare câți pacienți mai are de văzut? Doi. Da, doi sunt sigur. Doamna Albu, cu care va termina imediat și Elena Corbu. Ea e singura care probabil și-ar da seama că a consumat ceva. Alcoolicii au nas. Sunt ca niște câini de vânătoare. Și picăturile de alcool din loțiunea de după ras îi face să tremure și să saliveze. Mai bine să nu riște. Va merge să le vadă chiar acum și apoi se va putea retrage în liniște. Se mai uită o dată spre camera unde era Rem. Părea că șovăie. Brusc, se răsuci pe călcâie și porni pe coridor. Ce caz nenorocit!

La ora patru intră în cabinet. Luă sticla și o puse în fața lui. Oare cum l-ar diagnostica un coleg? Etilism cronic. Alcoolic funcțional. O exprimare adăugată doar să arate că nu zace prin șanțuri când bea. Bea mult. Golește paharele la fel ca orice bețiv veritabil. Dar e funcțional. Se spală, are o slujbă, poate întreține o conversație. De relații nu poate fi vorba. Nici nu îl mai interesează. Îi trecuse vremea. La vârsta lui putea spera la o văduvă sau la o bătrână sătulă de singurătate. Doar o asemenea femeie ar putea să îl suporte, să-i fie, dar el i-ar putea fi? Luă o gură și se lăsă încălzit de senzația familiară. În sfârșit poate să înceapă să se simtă bine.

O bătaie în ușă îl trezi din reverie. Puse sticla și paharul în sertarul biroului. Înainte de a-l închide luă un spray de gură și își dădu două pufuri pe limbă și pe obraji, în speranța că îi va acoperi odoarea bahică.

-Intră, mârâi. Ușa se deschise și încăperea se umplu de un iz de parfum fin. Vocea lui Iosif se încălzi imediat și zâmbind întinse mâna cordial.

-Bine ai venit, Ailina! Nu te așteptam azi. Ai fost să-l vizitezi? Nu are chiar o zi foarte bună, dar e de așteptat. Însă, poate ai noroc.

Ailina Rem îi strânse cu delicatețe mâna și urmărindu-i gestul se așeză pe fotoliul din fața biroului. Era o femeie frumoasă. Anii care i-au mângâiat fața nu au lăsat nicio urmă vizibilă. Parcă îi așezase un simplu voal de maturitate peste ea să o protejeze. Îl privea pe Iosif Sima ca pe un prieten vechi. Avea ochii verzi cu mici inele aurii care se jucau în jurul pupilei, de parcă te uitai la mici bucăți de soare.

El nu putu să nu se gândească ce cuplu de invidiat a format ea cu Rem în tinerețe. De fiecare dată când îi vedea împreună pendula între invidie și admirație. Zilnic, la ora patru, ea se așeza lângă patul lui și scoțând o carte din geantă, începea să îi citească. Glasul melodios se lipea de pereții salonului și acoperea toate sunetele ce se încăpățânau să contorizeze neputința.

Rem de cele mai multe ori părea că nu-i observă cu adevărat prezența. Asculta cu ochii închiși, iar când ea înceta să mai citească, nici o umbră nu-i trecea peste chip. Ailina se ridica și de parcă ar fi derteticat în propria lor casă, muta câte un obiect, îi aranja pernele, verifica așternutul, coșul de gunoi, înlocuia florile de pe noptieră cu unele proaspete. Aducea mereu un buchet, însă îl păstra pe genunchi până termina lectura. Flori de sezon, tăiate din grădina lor. Acest amănunt, părea să conteze. În clipa în care așeza vaza la locul ei, Rem deschidea în sfârșit ochii. Se uita la ea absent și arareori îi adresa vreun cuvânt.

Dar era obedient. Bea din cana de ceai pe care i-o punea cu grijă în mână, mânca din caserola de mâncare. Mâncare gătită de ea, nelipsită din geanta ei la rându-i. Și nici nu observa când, în sfârșit, se îndrepta cu un oftat spre ieșire. Însă, nimic nu o descuraja. În fiecare zi se întorcea și își petrecea după-amiaza alături de soțul ei. Și mai erau și zile bune…

Ailina își îndreptă spatele și trăsăturile feței i se încordară ușor. Păstrând, totuși, o urmă de surâs pe buze rosti:

-Nu am mers încă la el. Am venit direct la tine. Trebuie să vorbim. M-am decis. O voi face cu sau fără ajutorul tău. Și cel mai bine e să se întâmple înainte să iasă din spital.

Iosif își strânse dureros pleoapele. Rictusul îi reveni. Fără să scoată o vorbă, scoase sticla ascunsă și își turnă un pahar. Îl dădu peste cap și abia după câteva clipe deschise ochii și se uită direct la ea.

-Nu cred pot Ailina. Nu încă. Mai lasă-mă să mă gândesc câteva zile. Ceea ce-mi ceri este o enormitate. Oricât de nenorocit sunt, sau mă crezi, încă un astfel de lucru nu am mai făcut.

-Știu, Iosif! Și tocmai de aceea m-am hotărât să o fac și singură. Mi-am dat seama în ce poziție te-am pus, dezvăluindu-ți planul meu, dar eram la pământ cu moralul în acea zi. M-am folosit de tine. Te-am considerat colacul meu de salvare, șansa să mă destăinui și cred că îmi doream să fiu aprobată. Să am măcar un suflet care să mă înțeleagă. Dar, nu! A fost un act egoist. Nu am nevoie de aprobare, nici de înțelegere. Știu că asta trebuie să fac și nu pot să dau înapoi. Nu am acest drept, înțelegi?

-Stai un pic!

-Nu! Te rog! Am venit azi la tine tocmai pentru a-ți lua de pe umeri această povară pe care ți-am pus-o într-un moment de slăbiciune. Dacă nu voi reuși să înfăptuiesc totul cât e încă internat, o voi face imediat ce îl voi duce acasă.

Iosif luă încă o gură de coniac și îl plimbă în gură de parcă încerca să-și dea de pereți gândurile. Se uită la femeia din fața lui și inima i se crispă de durere. Ce dracu o fi având în priviri? Îl atrăgea, îi venea să i se arunce la picioare și să se lase scuturat de un plâns care îi bubuia de mult timp în piept. Oare chiar nu poate să o ajute? Ce avea de pierdut? Cariera? Mai avea doar un an și intra la pensie. Un simț al moralității? Prostii! Făcuse la viața lui adevărate greșeli, mizerii. Asta nu ar fi nimic comparat cu acelea. Respectul de sine? O, pe ăla îl înecase de multă vreme într-o sticlă de alcool. Habar nu avea. Probabil doar îndoiala că nu e capabil să facă una ca asta fără a fi prins. Că va promite din nou ceva și, din nou, nu își va respecta cuvântul. Iar Ailinei nu îi putea face una ca asta.

Îndoielile și nehotărârea bântuiau în jurul lui, un iad în care-i ardea cugetul. Atracția irezistibilă pe care o exercita femeia asta asupra lui îl făcea să se simtă mai chinuit decât orice vină sau remușcare viitoare ar fi putut-o face. Uitându-se tot mai atent la ea, îi deveni clar că trebuia să o ajute. Era timpul să accepte că altă cale nu exista pentru el. Și mai mult, trebuia să o facă singur. Să o țină pe ea cât mai departe. Nicio umbră să nu fie aruncată asupra ei. Dacă ar fi fost prinși, consecințele urmau să fie dintre cele mai severe. Nu, categoric Ailina nu putea să treacă prin așa ceva. El nu mai avea nimic de pierdut. Poate doar pe ea, însă o avusese vreodată?

La aceste gânduri, inima începu să i se calmeze. Și hotărârea i se împietri în inimă.

-Nu, Ailina! Tu nu vei face nimic. Am să-l omor eu!


Featured iamge: canva.com

Mona

4 thoughts on “Locul unde mai trăia ziua-fragment

  1. Incitant!
    Personajele tale mi-au atras atentia, sunt tare curioasa sa aflu cum se va derula “crima”.
    Mult succes si inspiratie, Mona, fie ca visul tau sa capete contururi palpabile!

  2. Bonjour, draga Mona !
    Foarte interesant acest fragment ! Felicitari sincere ! Îmi spui te rog, de unde as putea procura cartea ? Merci, anticipat !
    O toamna minunata, binecuvântata, aromata, parfumata, colorata, luminata si îmbelsugata alaturi de toti cei dragi Sufletului tau nobil si frumos !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top