O Carte Nescrisă

Povești, povestiri, emoție

Locul unde mai trăia ziua. Ulistav

Localnicii spun că Vieta e casa Soarelui. Locul unde marea stea revine mereu să-și tragă sufletul. Nimeni nu își mai amintește de unde a pornit această zicere. Dar toți așteaptă cu nerăbdare începutul verii. Atunci orașul se animă și încep pregătirile pentru marele festival. Festivalul Soarelui. Zece zile la rând străzile sunt pline de oameni, de căsuțe de lemn de unde poți cumpăra orice fleac sau de-ale gurii. În piața din centru se ridică o scenă imensă, unde, rând pe rând, apar dansatori, trupe de teatru, se proiectează filme și cei mai cunoscuți cântăreți țin concerte.

În această zi de sărbătoare toți locuitorii poartă măcar o haină sau un accesoriu de culoare galbenă. Copiii sunt cei mai încântați. Aleargă în toate părțile și par niște musculițe prinse în razele de lumină. Peste toată suflarea cătunului plutește o liniște și o tihnă pe care nu o mai întâlnești în restul anului. Neînțelegerile sunt date la o parte. Prieteni și dușmani beau împreună pahar după pahar și veselia pune stăpânire și pe cele mai triste suflete.

Doctorul Cornelius Rem, proaspăt specialist psihiatru, se îndrepta încrezător spre acest loc uitat de lume. A fost repartizat la fel ca restul colegilor. Nota de la specialitate i-a fost destul de bună, iar poziția lui socială nu era una de neglijat. Ar fi putut trage niște sfori pentru a prinde un loc într-un oraș mai mare, însă a ales să nu o facă. Mistere și bolnavi psihici se găsesc peste tot. Chiar și în Vieta.

În momentul când coborî din tren în mica gară a orășelului, a știut că nu se înșelase! Festivalul Soarelui era în plină desfășurare. Mulțimea de oameni care ocupa micul peron îi atrase imediat atenția. Îmbrăcați asemănător, cu nelipsita pată de culoare galbenă, mergeau la braț doi câte doi, privind drept în față și salutând pe fiecare trecător cu o ușoară înclinare a capului. Majoritatea erau mici de statură, iar zâmbetul le părea lipit de o mână străină, aidoma unui post-it pe ușa frigiderului.

Rem care venea dintr-un mare oraș universitar, unde haosul și aglomerația era ceva obișnuit, pufni în râs când văzu acest spectacol atât de ciudat. Dar și o ușoară disperare puse stăpânire pe el. Pentru o clipă un gând nepoftit îl făcu să pună la îndoială decizia luată. Însă nu mai putea da înapoi. Hotărî că trebuie să-și facă treaba pentru care a venit cu cât mai multă seriozitate. Cu puțin noroc, peste câțiva ani, va putea obține un post într-un spital din localitatea lui natală. Având acumulată și o experiență deloc de neglijat, acceptarea îi era deja garantată.

Făcu câțiva pași pe peronul micuței gări când un omuleț haios îi sări în față. Era ca un ou cu picioare. Mic și rotund, se legăna ușor chiar și când stătea nemișcat. Membrele îi erau nefiresc de scurte, de parcă fuseseră ciuntite și un copil le-a lipit pe trup fără să țină seama de niciun punct anatomic sau de vreo proporționalitate. Capul, mic la rândul lui, părea așezat direct între umeri. Pe chip îi sclipeau doi ochi ca niște boabe de cafea. Colțurile lor atingeau rădăcina nasului de parcă o foloseau ca punct de sprijin. Clipea atât de des, încât îți venea să te întrebi dacă apucă să vadă ceva sau doar îi face plăcere să își privească interiorul pleoapelor. Când și-a scos pălăria în fața doctorului, un smoc de păr roșu i se ridică în semn de salut. Zici că îi luase foc creștetul capului. Rem se gândi că are în față un ou de Paști transformat în lumânare.

-Bine ați venit, domnu’ doctor! Ulistav, la dispoziția dumneavoastră! Făcu o plecăciune amplă, mai mai să-și lipească nasul de vârful pantofilor și cu mare emfază luă valiza din mâinile lui Rem, care îl privea cu stupoare și amuzament. Ulistav știe tot și face tot. Trebuie doar să îi spuneți lui Ulistav ce doriți și el execută. Sunteți foarte norocos, domnu’ doctor, foarte norocos. Cu Ulistav prieten nu veți avea nicio problemă, cât ați bate din palme veți ști tot ce doriți despre Vieta și oamenii ei. Și ați nimerit foarte bine, aici toți au ceva la mansardă, o să umpleți mii de documente cu țăcănelile ăstora!

Și fără să mai spună nimic, porni cu pași săltați alături de doctorul Rem, care îl urmă în tăcere. Adevărul e că habar nu avea ce să spună, considerând de-a dreptul bizară această apariție, dar poate și un viitor caz captivant. Se mulțumi să se lase condus de omul-ou spre noua lui locuință.

Odată ieșiți în fața gării, Rem putu să vadă cât de mic și de aparte era acest oraș. Gara era situată pe un mic deal, astfel toată așezarea i se așternea la picioare. Drumul principal, aparent singurul existent, împărțea localitatea în două. Cu cât înainta, această segregare devenea tot mai vizibilă și mai clară. În stânga era sărăcia, în drepta îndestularea. Părcă un râu ar fi curs lin printre oameni și ar fi dat un mal rodnic doar unei părți, iar celeilalte mărăcini și uscăciune.

Ca arhitectură casele păreau la fel. Pe un singur nivel, așezate aerisit și având un aspect îngrijit. De la stradă se vede gardul galben și o palmă de grădină care înconjura cele patru trepte de la intrare. O ușă albă și două geamuri cu obloane de lemn, tot de culoare galbenă, ocupa toată fațada. Semănau foarte bine cu casele pe care le desenează copiii când învață să mânuiască un creion. Un careu, un dreptunghi pe post de ușă, alături două pătrate mai mici drept ferestre și un triunghi deasupra, acoperișul cel de toate zilele.

Însă diferențele de bunăstare se întindeau de-o parte și de alta nelăsând loc de îndoială. Multe dintre casele celor bogați aveau aliniate în dreptul ferestrelor ghivece pline cu flori care colorau și încântau privirea. La fiecare adiere a vântului se simțea miros de pâine proaspătă, de carne rumenită, nările ți se umpleau de aroma prăjiturilor și de diversitatea de mirodenii care parcă dansau în jurul gospodăriilor.

Partea stângă a drumului se îneca de rugina depravării care părea să fi cuprins nefericiții din acel loc. Mulțimea de oameni care se revărsa prin curți părea o glumă sinistră a universului. De parcă cineva se hotărâse să pună mii de capete pe un trup hidos, imens, care abia reușea să-și târască burta după el. Capetele rânjeau fiecare mai demonic sau mai shimonosit, în funcție de ce viață le pâlpâia în vintre. Fețe buhăite, de parcă erau hârtii mototolite din care ieșeau aburi de alcool se iveau în ferestrele înnegrite de fum. Zâmbete știrbe care se deschideau ca niște morminte, duhnind a hoit și depravare, nasuri gârbovite sub greutatea frunților subțiri, ochi goi care parcă erau doar niște bile de grăsime ce se prelingeau din orbite. Și peste tot acest tablou tronau acoperișurile înclinate, făcute din paie. Ca o claie de păr slinos, o grămadă de câlți aruncată peste toată această masă diformă stropită cu galben, în încercarea eșuată de a o acoperi.

Rem se surpinse gândind cu voce tare:
-Poate Dumnezeu e o pisică care-și scuipă ghemul de blană peste lume și se încâlcesc în el vieți, gânduri, ani.
-Ha, ha! Da, domnu’ doctor. Viața îi doar o regurgitare divină! Ce idee! Ha,ha!

Rem se uită la Ulistav și își mușcă limba. Deși îi era simpatic omulețul, felul său exapansiv și atitudinea servilă îi crea un ușor disconfort, dar îi și zgâria orgoliul. Restul drumului îl făcu cu privirea fixată pe vârful pantofilor și sperând că mai sunt doar câteva clipe până va ajunge la locuința lui și se va putea descotorosi de compania acestui personaj, care brusc îi devenise antipatic.

Nu știa, și în niciun caz nu avea dorința să afle, ce anume îl determină să-și schimbe atitudinea atât de brusc și de unde apăruse scânteia de repulsie care era pe punctul să îi aprindă furia. O furie nejustificată, până la urmă. Doar el a fost cel care a spart tăcerea dintre ei. Ulistav reacționase doar și dacă e să fie sincer nici nu a completat remarca lui cu aberații. A fost doar sincer și deschis, chiar amabil. De ce simțea brusc nevoia să îl strângă de gât și să vadă cum încetează să mai clipească în neștire, încetează să mai existe?

Își încleștă dureros pumnii, împingându-i cât mai adânc în buzunare și își scutură cu o mișcare a capului aceste gânduri. Să se vadă acasă doar și din nou singur! Atât își mai dorea!

#ocartenescrisa

Mona

2 thoughts on “Locul unde mai trăia ziua. Ulistav

    1. Ești bucuria mea, Potecuță! ❤ Uneori scriu și cu tine în gând, având convingerea în suflet că îmi vei fi. Te îmbrățișez tare și îți mulțumesc mult, mult 🤗

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top