Nescrisele mele

  • Nescrisele mele

    Jurnal nescris. Pagina trei

    Astăzi…e zâmbet și drag în inima mea. E despre amintiri și iubire necondiționată. E acea zi care ar fi putut începe cu un a fost odată. Sau pur și simplu cu o întrebare de genul mai ții minte ori îți amintești când. Da, așa e azi la mine-n suflet. Pentru că știu exact ziua în care am mers să-mi aleg un suflețel să-mi fie alături. Un mic ghemotoc de blană, care mieunând și tremurând din toate încheieturile s-a apropiat cu boticul de mine și nu m-a mai părăsit niciodată. Azi îmi amintesc, mereu nu uit. Nu-l uit. Un motănel care mi-a făcut viața colorată și mi-a oferit zâmbete făcute ghem…

  • Nescrisele mele

    Jurnal nescris. Pagina doi.

    Astăzi…este despre o întrebare care îmi joacă prin minte. Știți cum sunt acele nespuse și nescrise care apar la ceas târziu în noapte și nu se dau duse nici după ce soarele le arde cu căldura lui. Întrebarea e simplă: Cum aș putea dovedi că am îmbătrânit? Oglinda și cifra care îmi arată anii nu îmi sunt de folos. Eu am îmbătrânit demult, într-o zi oarecare, într-un ciob de noapte înecată-n lacrimi. Am îmbătrânit într-o dimineață ruptă dintr-o rutină copilărească și pierdută printre nori. Sau poate tinerețea mi-am îngropat-o în alcool și durere. În suferința ce mi-a măcinat și ultima picătură de rațiune și de demnitate. Dar cum aș putea…

  • Nescrisele mele

    Știi…e datorită ție!

    Știi…e datorită ție! Viața. Viața mea și a frunzelor galbene. Viața cusută cu zâmbete învelite în vise. Râsul spălat de lacrimi albe. Îmbrățișările ascunse într-un ceas stricat de pe peretele unei căsuțe cu acoperiș ca un baldachin țesut de zâne. Speranța suflată de un vânt cald ca răsuflarea unei stele lipită de Lună. Totul. Știi…e datorită ție! Aș putea spune că ești doar un loc de popas. Un reazăm pentru coate și gânduri. Un scaun sau o bancă desenată pe un lemn ce-și fredonează doina tomnatică a trecerii timpului. Ori chiar aș putea să fiu atât de uitucă încât să te numesc o simplă bancă de școală. Să uit de…

  • Nescrisele mele

    Colțul meu de Rai

    Se spune că există pentru fiecare un loc în care timpul își ia o pauză. Un loc în care liniștea se amestecă cu aerul și inspiri doar bine. Așa se spune. Că undeva ar exista un asemenea tărâm. Dar nicio hartă a lumii nu îl poate arăta. El se găsește doar în amintiri. Ori în senzații. Sau pur și simplu în unele nuanțe care îmbracă gânduri. Aveți idee despre ce vorbesc? Unii îl numesc simplu: acasă, alții: dor. Eu îi spun: Colțul meu de Rai. Așa mă saluta fiecare dimineață. E o palmă de pământ de pe un munte oarecare. În fiecare vacanță de vară eram acolo. Nu e acasă,…