Nescrisele mele

  • Nescrisele mele

    Mi-am pierdut copilăria

    Există o geacă, într-un dulap vechi și burdușit de lucruri pe care nu le voi mai folosi niciodată, o geacă ce încă păstrează mirosul tău. Miros de tutun amestecat cu un iz de aftershave. Cel puțin așa îmi amintesc. Nu am mai mirosit-o de mult. Simțeam nevoia uneori să te simt, să îmi mângâi dorul de tine. Și atunci mergeam țintit spre dulap. Nările mele au memorie mai bună ca mine. Era de ajuns să adulmec pentru o secundă și imagini îmi erau proiectate în minte. Fragmente, momente, clipe. Cioburi dintr-o imagine spartă. Realitatea s-a pierdut undeva în sufletul meu. Nici nu mai știu bine cum arătai. Știu pozele. Dar…

  • Nescrisele mele

    Împăcare

      “De ce ești bosumflată, minune? Te-ai supărat așa de tare?” “Da, măi! Chiar ai reușit să mă superi! Uneori am impresia că deși suntem doi, sunt singură. Eu vorbesc, eu aud. Te rog în mii de feluri să faci unele lucruri și tu, nimic. Lucruri simple, la îndemână dar așa de importante pentru mine, pentru noi. Hai, lasă-mă în pace, te rog!” “Iartă-mă, draga mea! Știi că te iubesc, nu-i așa?” “Ți-am mai spus-o și ți-o repet: iubirea nu e de ajuns! Mă iubești, te iubesc și ce? Crezi că asta e tot? Pentru a putea să ne iubim și mâine, împreună trebuie mai mult. Trebuie muncă, răbdare, compromis,…

  • Nescrisele mele

    Șșșșș…

    Șșșș…vreau liniște. Mă enervează și ticăitul ceasului, ce uită să se oprească. Ce viață lungă are timpul ăsta! Atât de grăbit și atât de sprinten. Fuge pe lângă mine și o dată cu el, fuge lumea întreagă. Șșșș…taci! Taci inimă! Taci timp! Taci gând! Dar culmea! Când liniștea începe să te cuprindă, atunci tu țipi. Sufletului tău nu-i place să îi răpești zumzetul vieții. El vrea gălăgie, trăire, agitație. Pentru că altfel e doar el cu el. Și e prea multă liniște. Șșșș…taci suflete! Taci gând! Ieri zăceam în agonie. Mă simțeam rău, se mai întâmplă. Am simțit la un moment dat cum două mânuțe ridică pătura și îmi așează…

  • Nescrisele mele

    Când e vorba de suflet nu sunt Dorian  Gray!

      Citesc peste tot și văd în jurul meu, suflete tinere, bătrâne. Unele disperate de a se agăța de acel teribilism copilăresc, altele de a se îmbătrâni prematur. Oameni maturi copilăroși, copii copți înainte de vreme. Și m-a lovit așa întrebarea, cum o face de obicei, fără avertismente, brutal, așteptând răspunsul pe loc. Și tu, drăguțo, ce suflet ai? Reflex, răspund: tânăr. Nu mă duce capul la mai mult. Și când vorbesc cu mine vocabularul meu e foarte redus, uneori folosesc doar interjecții. Că, na! Sunt eu, mă cunosc și nu am nevoie de conversații dantelate pentru a mă pricepe. Dar bine, bine! Tânăr?! Când eu mă văd atât de…