Nescrisele mele

  • Nescrisele mele

    Momente

    Pentru că azi e despre tine, Minunea mea mare! Azi se împlinesc 5 ani de când mi-ai oferit cel mai frumos statut, acela de a fi MAMĂ! Te iubesc copil minunat, mai mult decât ar putea vreodată cuvintele să exprime! Mi-am adunat laolaltă momentele noastre, ale tale. Așa, le voi putea mângâia mereu cu privirea…La mulți ani, minune! 25 Ianuarie 2018 Eu: Damian, ești mare deja! Pune capul pe pernă și adormi. Poți dormi și singur nu doar la mine în brațe. Damian:Da, sunt mare! Dar nu în asta, mami! În asta încă sunt mic, mic. Eu: Ai cinci ani, eu zic că ești mare! Damian:Da… dar tu nu știi…

  • Nescrisele mele

    Conversație

    “Hei, prăpădici! Vrei să-ți citesc ceva?” “Hai lasă-mă cu astea! N-am chef azi de articole motivaționale, poezii sau alte chestii ce tot citești tu, pe blogurile alea!” “A, nu! Asta e o poveste scrisă de mine! Și este a noastră. Am scris povestea noastră, măi prăpăditule!” “Ei, hai că m-ai făcut curios! Citește-o zână, să te văz!” “Hihi… El și ea se iubesc foarte mult… îți place?” “Ce? Atât? Asta e povestea? E o simplă propoziție, o constatare. Hai măi, ești fată deșteaptă, ce Dumnezeu! Sau ai chef de glume? Că, sincer nu prea îmi arde chiar acum să râd.” “Nu râd de tine! Dar, ce ar mai fi de…

  • Nescrisele mele

    Creștinul cu cont de Facebook

    Ne pierdem încet identitatea. Ne negăm valorile și ne murdărim istoria. Ne e rușine cu povești, poate înfrumusețate pe alocuri, dar care ne ofereau eroi, vise, măreție și (de ce nu?) un sentiment de patriotism. Religia o despicăm în infinit și aducem argumente pentru “nu-uri”; nu mai vrem să credem în posibilitatea “da-urilor”. Nicio problemă, la prima vedere. Fiecare are dreptul să creadă ce vrea și în ce vrea. Sau să nu creadă deloc. Însă nu toată lumea e pregătită și capabilă să facă asta. Și până la urmă nici nu ar trebui să o facă. Până la urmă creștinismul ne curge prin vene de 2000 de ani, nu cred…

  • Nescrisele mele

    Rugă pentru iertare 

      Doamne, ești acolo? Nu ți-am vorbit de mult. Nu îmi amintesc, de fapt să-Ți fi vorbit vreodată. Când sufletul îmi vibra în căutarea rugăciunii, începeam un monolog fără sfârșit. În zadar am ridicat pumnul spre Tine, în zadar am îngenuncheat în neputință. Cuvintele se năvăleau spre niște urechi surde. Poate asculți doar habotnicii și practicanții. Poate noi, fireștii, nu suntem demni de atenția Ta. Habar n-am. Dar nici nu mai caut a înțelege. Am renunțat. Permite-mi Să-ți condamn nedreptățile și Să-ți îmbrățișez binecuvântările. Atât. Mai mult nu pot. Azi, aș vrea să mă auzi. Îmi țes această iluzie, pentru că vreau să sper că o să pot. Să pot…