• Povestiri nescrise

    Grozavă promoroacă!

      Grozavii mei își vedeau liniștiți de viață. Zi cu zi. Nimic spectaculos. Nimic special. Îmbrățișări lungi în clipe scurte, sărutări tandre date pe fugă. Și vine ziua. Ziua când problemele cotidiene s-au așternut peste ei ca o promoroacă. Grozava se scutura destul de ușor de ea, încercând să-și recapete sprinteneala pașilor. Însă Grozavul…. Pentru Grozav era o adevărată corvoadă. Se simțea încovoiat de greutatea ce trebuia purtată parcă mereu. Privea din ce în ce mai des în jos, descoperindu-și bombeul papucilor. Fapt ce-l făcea să o privească, tot mai rar, în ochi pe Grozavă. Și s-au oprit Grozavii mei, în acel loc, nu prea grozav. Zăboveau în sfială, ciudă,…

  • Nescrisele mele

    Conversație

    “Hei, prăpădici! Vrei să-ți citesc ceva?” “Hai lasă-mă cu astea! N-am chef azi de articole motivaționale, poezii sau alte chestii ce tot citești tu, pe blogurile alea!” “A, nu! Asta e o poveste scrisă de mine! Și este a noastră. Am scris povestea noastră, măi prăpăditule!” “Ei, hai că m-ai făcut curios! Citește-o zână, să te văz!” “Hihi… El și ea se iubesc foarte mult… îți place?” “Ce? Atât? Asta e povestea? E o simplă propoziție, o constatare. Hai măi, ești fată deșteaptă, ce Dumnezeu! Sau ai chef de glume? Că, sincer nu prea îmi arde chiar acum să râd.” “Nu râd de tine! Dar, ce ar mai fi de…

  • Povestiri nescrise

    D-na Alandala și D-nul Ordine Tot

      Întâlnirea cu ei m-a înveselit. Pe cuvânt! Mă cam săturasem ca întâlnirile mele neașteptate să fie doar cu personaje prea serioase și care mă cam luau la rost. Sau cel puțin, asta simțeam în momentul următor despărțirii. Rămâneam, din nou singură pe drumul meu cu gândurile mele, mai înțeleaptă pe alocuri, cu vederea mai clară, dar tot mioapă și tot așa. Însă ce ar fi viața fără aceste întâlniri? Să revin însă la clipa cu pricina. Mergeam spre țintă fără să urmez o direcție anume, când la o cotitură observ cu coada ochiului o poieniță. Zici că era pavată cu magneți, așa tare m-a atras spre ea. Am uitat…

  • Nescrisele mele

    Creștinul cu cont de Facebook

    Ne pierdem încet identitatea. Ne negăm valorile și ne murdărim istoria. Ne e rușine cu povești, poate înfrumusețate pe alocuri, dar care ne ofereau eroi, vise, măreție și (de ce nu?) un sentiment de patriotism. Religia o despicăm în infinit și aducem argumente pentru “nu-uri”; nu mai vrem să credem în posibilitatea “da-urilor”. Nicio problemă, la prima vedere. Fiecare are dreptul să creadă ce vrea și în ce vrea. Sau să nu creadă deloc. Însă nu toată lumea e pregătită și capabilă să facă asta. Și până la urmă nici nu ar trebui să o facă. Până la urmă creștinismul ne curge prin vene de 2000 de ani, nu cred…