• Poveștile d-nei Mira

    Dor de Dorul meu

    După cum deja cred că știți, duminica îmi place să mă răsfăț cu povești, în salonul d-nei Mira. De data aceasta nu se simțea tocmai bine, parcă o supăra un gând. I-am propus să mi-l împărtășească, poate astfel își va mai ușura sufletul. A zâmbit…ce frumos și neînțeles zâmbet are d-na Mira! “Gândul ce nu-mi dă pace nu îmi e străin. Îmi e un drag prieten. Mă vizitează regulat și nu cred că aș mai putea să trăiesc fără el. Câte zile voi mai avea le voi petrece alături de el. Se numește dor… Mi-e dor de Dorul meu, iubirea, bărbatul, partea din mine fără de care nu exist. Ți-am…

  • Povestiri nescrise

    Plângăcioasa

      Ieri m-am întâlnit cu o plângăcioasă. Mama ei! Mi-a stricat toată ziua! Avea o moacă crispată și îți venea să-i dai palme, măcar să aibă de ce plânge. Nimic nu o mulțumea și trăia ditamai tragedia. Grecii păleau în fața măiestriei dumneaei de a-și creiona viața. Totul era nedrept. Se născuse prea devreme și trăia într-un prea târziu. Nimic nu era din vina ei. Inclusiv alegerile făcute, gândite și întoarse pe toate părțile, nu îi aparțineau. Dacă printr-un miracol era prinsă cu mâța-n sac, Doamne ferește să-și asume vreo responsabilitate! Mereu nefericită, mereu pesimistă. Stinge becul în orice încăpere intră, trebuie să stea în întuneric și să meargă mână-n…

  • Nescrisele mele

    Rugă pentru iertare 

      Doamne, ești acolo? Nu ți-am vorbit de mult. Nu îmi amintesc, de fapt să-Ți fi vorbit vreodată. Când sufletul îmi vibra în căutarea rugăciunii, începeam un monolog fără sfârșit. În zadar am ridicat pumnul spre Tine, în zadar am îngenuncheat în neputință. Cuvintele se năvăleau spre niște urechi surde. Poate asculți doar habotnicii și practicanții. Poate noi, fireștii, nu suntem demni de atenția Ta. Habar n-am. Dar nici nu mai caut a înțelege. Am renunțat. Permite-mi Să-ți condamn nedreptățile și Să-ți îmbrățișez binecuvântările. Atât. Mai mult nu pot. Azi, aș vrea să mă auzi. Îmi țes această iluzie, pentru că vreau să sper că o să pot. Să pot…

  • Povestiri nescrise

    Fata despletită

    Avea părul lung și dezordonat. Îl purta mereu căzut pe umeri, într-o nepăsare lascivă. Am întâlnit-o în una din evadările mele. Fugisem, izolându-mă în complexe și îndoieli. Locuiam într-o clădire cu multe camere, pline de femei ca mine. Femei șterse, comune, rușinate. În fiecare seară, auzeam scârțâitul porții de la intrare și știam că numărul nostru crește. Nu trebuia să privim nou-venita, pentru a o cunoaște. Toate arătam la fel. Eram multe, îngrămădite în acel loc, conceput pentru mult mai puține. Însă, nici una nu voia să plece. Ne plăcea această evadare, această izolare în mulțime. Într-o seară, odată cu zgomotul făcut de deschiderea porții, am auzit clar un sunet…