• Nescrisele mele

    De vorbă cu fericirea #2

    “Azi vreau să te întreb ceva, așa mai…delicat. De ce îi alegi doar pe unii? Pe ce criterii te faci prezentă în viața cuiva?” “Asta e impresia ta? Că alegerea îmi aparține? Te înșeli amarnic, prieten drag! Eu exist, sunt o posibilitate a fiecăruia. Trebuie doar să fiu văzută și pe urmă simțită!” “Așadar e doar vina noastră? A oamenilor?” “Nu este deloc vorba despre o vină, vina cuiva. Tare vă place să căutați un vinovat! În starea mea nu există așa ceva. După umila mea părere, voi oamenii vă așteptați să fiți fericiți. Faceți un pas mic și învățați să vă doriți asta. Eu nu vin niciodată la pachet…

  • Nescrisele mele

    Voi sta mereu cu brațele deschise

    Azi mi-a fost dor de niste piciorușe. Copiii erau la grădiniță, în casă era prea liniște. Știți sunetul făcut de piciorușele unui copil când aleargă? Simfonia de trăiri și fericire? Nu îmi puteam muta gândul de la tălpițele acelea perfecte, pe care le ciugulesc în fiecare seară. M-a luat așa o disperare de cuib gol, complet nejustificată, având în vedere că abia ce l-am “umplut”. Sunt încă mici copiii mei. Încă mă vor cu toată ființa lor. Au nevoie de mine la orice bătaie a inimii lor. Și iubesc asta! Ne contopim în lungi îmbrățisări. Le ascult sufletul și nu vreau să le dau drumul. Cumva încap amândoi în brațele…

  • Nescrisele mele

    Azi vreau să facem dragoste!

    Iubirea asta, bat-o vina! E pe buzele tuturor, în gânduri, în suflet, în casă, între așternuturi. E cel mai de succes produs vândut. Se vinde și pe pâine cu tot cu zeci de inimioare. Peste tot prezentă, peste tot simțită dar prea puțin trăită! Așa că azi m-a lovit așa un chef, de făcut dragoste…în jurul meu. Gata cu lămâile! Nu am poftă de nicio limonadă! Vreau să sorb iubire, de unde pot și cum apuc! Dar s-o trăiesc până în ultima celulă. În ziua de azi trăim conectați unii de alții mai mult ca oricând. Facebook, Instagram, Twitter, fel de fel de rețele unele cu fir altele fără. Dar…

  • Nescrisele mele

    De vorbă cu fericirea #1

      Când vreau să-mi “amintesc” că sunt fericită, că am întâlnit-o și ne-am împrietenit, închid ochii și îmi acopăr urechile. Mă las în voia gândurilor ce trec și ascult starea ce vine. Și simt! Și începem… să vorbim. “Să știi că ești cam scumpă la vedere!” “Așa o fi! Dar ce să fac dacă toți vor să mă vadă cu ochii deschiși!” “Și văd că nici prea mare chef de vorbă n-ai!” “Azi m-ai înnebunit! Nu am auzit altceva de la tine, decât: viața e grea, nedreaptă și  nu e corectă, îmi e greu, am responsabilități, nu mai pot! Mă și gândeam că nu are niciun rost să povestim azi. Că…