Păstrând vii păpădiile

Pentru domnul Toma diminețile aveau un miros aparte. Credea și simțea că aerul se percepe altfel când soarele era încă ascuns privirii. Parcă viața moțăia și tot ceea ce respirai era început. Iar începutul are un iz distinct. De nou, de speranță, de putință. Domnul Toma știa acest lucru. Îl aflase de pe vremea când era doar un țânc cu mucii înnodați sub barbă. Îl trezeau ai lui cu noaptea în cap, îl înfofoleau la repezeală și alergau cu el de o mână să prindă un autobuz prea plin și pentru sufletul lui mic. Atunci nările i-au fost pentru prima oară gâdilate de aromele începutului unei zile. Erau aburi de griji, de grabă și de trudă. Miros de ud și întuneric. Înecăcioasă senzație, de care nu s-a putut scutura multă vreme.

Azi, însă, iubea să fie primul pe străzi. Să mângâie cu curiozitate acoperișurile caselor și să se bucure de tăcerea tremurândă.

În acea zi mergea cu mâinile băgate adânc în buzunare, încâlzindu-se la aburii propriei respirații. Când coti la dreapta, atenția îi fu atrasă de un cuplu apărut aparent de nicăieri. Un el și o ea aruncați de un hazard cinic în tabloul atât de calm până în acel moment. Domnul Toma scăpă o înjurătură printre dinți. Dacă era ceva ce detesta, acela era neprevăzutul. Nu degeaba ieșea din casă la o oră atât de timpurie. Dorea să fie doar el, să calce apăsat peste gânduri fără a fi întrerupt de banal. Era dreptul lui, iar faptul că azi lucrurile dădeau semne să dea totul peste cap, îi creă o stare de neliniște aproape la limita furiei.

Se opri pentru a-și căuta pipa în sacoul uzat de ani. Îndesă tutunul cât putu de bine, cu degetul mare pe post de futac și începu să pufăie cu ochii închiși. Își strânse dureros pleoapele, sperând că în momentul când le va deschide din nou, cei doi își vor fi văzut de drum. Zadarnic gând! Îi văzu în continuare în mijlocul străzii, statui cu gesturi de oameni antrenați într-o discuție în contradictoriu.

Domnul Toma își făcu curaj și lipindu-se de pereții caselor de la marginea drumului  începu să înainteze ca o umbră cocoșată de resemnare. Când ajunse în dreptul cuplului, o voce stridentă îl făcu să înghită fumul, fapt care îi produse un acces de tuse, complet nedorit.

-Spune-i și tu! Spune-i, că pe mine nu mă crede! Stăm aici de două ore și urlăm unul la altul! Există sau nu păpădii? Zi! Ai văzut tu vreuna de când ești? Doar tâmpitul ăsta suține că sunt, că cresc nu știu pe unde! Poate la dracu-n praznic le-a văzut! Un dobitoc! Da, ești un dobitoc!, ea se întoarse amenințătoare spre el și îi înfipse degetul arătător fix între ochi.

—Nu o băgați în seamă! E nebună! Ea nu e în stare să vadă nici ce există sub nasul ei, d-apoi să recunoască o floare așa plăpândă ca păpădia! Este o minune a naturii, ea păpadia, pe cuvântul meu de om iubitor de frumos! Crește doar sub soarele cald și lângă un verde dat în pârg de bucurie. Normal că o persoană așa spurcată la suflet ca ea nu o poate vedea! Măcar de ar tăcea din gură, dar nu! Se apucă să urle până trezește și cocoșii susținând doar inepții. Și acum vă bagă și pe dumneavoastră în delirul ăsta! Absurd! Un absurd absolut, domnule drag! Absolut!

Nu știa ce îl stupefia mai tare. Tonul familiar al cucoanei, vorba teatrală a însoțitorului ei sau nonsensul celor auzite. O gheară îi strânse pântecele într-un dezgust greu de digerat. Încercă să facă un pas, dar parcă tone de plumb îi umplură șosetele. Privi spre sandalele rupte pe alocuri și albul murdar care îi acoperea picioarele îi zgârie retina. Se făcuse zi. Mult prea repede. Mult prea brusc. De ce nu putea să înainteze? Ce se întâmpla? Ce forță îl ținea țintuit locului, martor involuntar al unei scene desprinse dintr-un scenariu kafkian?

—Trebuie să mă crezi! Nu mă interesează că ești bătrân și te crezi mai înțelept ca mine! Păpădiile nu există! Datoria noastră este să luptăm împotriva zănaticilor care încearcă să ne sucească mințile cu asemenea neadevăruri! Vocea ei căpătă un ton atât de strident încât văzduhul începu să se cutremure. Domnul Toma ar fi putut jura că auzise niște geamuri spărgându-se în jur. Trase adânc aer în piept și îngăimă un „Mă scuzați!” atât de răgușit încât se miră și el că acel sunet i-ar fi aparținut.

Poate nici nu rostise de fapt nimic, pentru că cei doi nu părură a-l fi auzit.

—Nu accept să se creeze o anarhie! Cuvintele mele sunt sfinte, ceea ce spun eu e singurul adevăr! cucoana continua să zgârie cerul devenit lăptos deja.

Fără nici un avertisment, domnul care până atunci dăduse dovadă de un calm reținut, sări la femeie și îi curmă discursul sucindu-i gâtul ca unei găini. Corpul i se prăbuși pe caldarâm, horcăind ceva ce nu mai putea fi înțeles. El își aranjă tacticos paltonul și trecând pe lângă domnul Toma, îi șopti:

—A fost o proastă! E plin de păpădii peste tot!

Bătrânul înlemnit începu să respire abia după câteva secunde. O groază de nedescris îi sfredelea măruntaiele. Dintr-o dată, o duhoare care mustea în aer îl făcu să vomite. Era ceva de nesuportat. Se îndreptă târât de spaimă spre bucata de carne care zăcea în mijlocul străzii. Când se apropie îndeajuns, văzu doar bucăți de fum negru, un fum venit din furnalele Iadului care îi întunecă și ultima brumă de autostăpânire. Începu să alerge pe strada încă pustie și odată intrat în casă învârti de cheia în broască și se prăbuși lângă ușă. Un plâns nenăscut pe lume începu să îi scuture toate oasele dureros de bătrâne și bolnave. Teroarea și neputința îl trimiseră în cel mai adânc somn de până atunci.

***

În salonul întunecat era liniște. Se vedeau paturi aliniate unul lângă altul, fiecare ocupat de o pereche de pijamale care învelea câte un suflet uitat de cei de afară. Doamna Tanța își umplu fără grabă găleata cu apă, după care băgă mopul în ea și îl trânti hotărâtă peste linoelumul de un verde acru. Amesteca dâre de mizerie cu o măiestire și o indiferență de invidiat.

Când asistenta Maria trecu pe lângă ea cu mâinile pline de cutia cu tratament, doamna Tanța își îndreptă spinarea într-un semn clar de dezgust:

—Ai văzut? Iar s-a întors Păpădia!

—Da, știu. L-au adus aseară cu Salvarea. A sunat vecina lui. Se pare că obișnuiește să se plimbe prin oraș cu noaptea-n cap, iar când se întoarce își cumpără un pachet de tutun și ei o pâine. Ieri nu i-a adus-o și a știut că ceva s-a întâmplat. Că i-au revenit delirurile. L-au găsit leșinat pe podea, chircit ca un bebeluș, plâns tot și făcuse și pe el amărâtul!

—Of, o să mă înebunească iar! Să îi pun păpădii pe noptieră, auzi! Serios, cum să nu o iei razna într-un loc ca ăsta? Cum naiba să conteze dacă există păpădii sau nu?

—Nu-l băga în seamă! E un nenorocit de schizofrenic. Aseară, când l-au adus, mi-a spus că dacă nu recunosc că am văzut o păpădie în viața mea, am să mor. O să mi se sucească gâtul ca unei găini! Lasă că i-a dat domnul doctor tratament cât pentru un elefant și se calmează el!

—Da, până data viitoare! Mama lor de bătuți de soartă! Doamna Tanța scuipă cu atâta silă și ciudă în același timp, că trebui să mai frece de două ori locul pentru a nu rămâne mărturie dezgustul ei în fața unei boli nemiloase.

Când deschise ochii, domnul Toma realiză că e din nou în spital. Îi era cunoscut locul și știa ce i se întâmplă, dar asta nu însemna că se simțea confortabil. Se ridică ușor pe pernă și privi pe fereastră. Era tot dimineață! Ce ironie! Era liniște și mirosea a antiseptice și a singurătate. Se uită la punga de perfuzie. Îi păru o clepsidră care îi picura normalitate în vene. Realiză că nu mai era mult și urma să uite cine e. Și urma să uite și de păpădii. Închise ochii și încercă cu o ultimă sforțare să se agațe de orice mai putea. Numai să nu uite! Să nu uite că e totuși un om și că există păpădii!

Gândul îl duse în cămăruța lui. Puse un disc la patefon și lăsându-se pradă acordurilor care răsunau atât de dulce în încăpere, își aprinse pipa și începu să fumeze tacticos. Dar perfuzia își continua cadența. Picătură după picătură îi erodau iluzia. Camera începu să se cutremure. Geamurile se sparseră cu un bocet de implorare. Moloz și bucăți de pietre căzură în jurul lui, de parcă o întreagă escadrilă s-ar fi concentrat doar pe micul apartament spălat de griul uitării colective.

Domnul Toma părea să nu observe. Se agăță de umbra păstrată în mintea lui, umbra lui, a celui de dinainte. Stătea așezat la marginea patului, trăgând din pipă, ascultând melodii de mult uitate și păstrând vii păpădiile.

---