• Nescrisele mele

    Gândește-te la un când…

    Când simți momentul atât de tare, încât lacrimile se opresc. Nu mai pot curge pe obraji. Nu mai are rost. Se scurg în suflet și încearcă să spele durerea. Dar sufletului nu-i pasă. El își strigă în continuare suferința. Când trupul și sufletul chiar devin Unul. Orice gând, orice trăire te fac să tremuri, să doară. Respirația nu-ți mai aparține, bătăile inimii îți produc groază, pentru că îți amintesc că timpul trece în continuare. Ai vrea să tragi de orice arcuri, sfori, mecanisme doar să-l faci să meargă înapoi, doar câțiva pași. Când momentul îți era necunoscut, când zâmbetul încă avea o definiție, când binele contura concretul, când Divinitatea îți…

  • Nescrisele mele

    Azi scriu despre mine, mama

    Nu știu când am încetat în a-mi dori să fiu mamă. Probabil, undeva în haosul vieții mele de atunci. După vreo cinci ani de încercări. Am renunțat. M-am resemnat că această “artă” nu e pentru mine. Nu aș fi fost prima și cu siguranță nici ultima. M-am oprit din a visa, nici nu știam cu adevărat ce înseamnă, nu aveam cum. Îmi număram binecuvântările și bucuriile de până atunci. Le-am înșirat ca pe niște mărgele, mi le-am făcut colier și mi-am promis să le port în suflet toată viața. Preconizam momente de regret, de lipsă, cândva într-un viitor rezervat mie și îmi doream să nu uit. Să nu uit că…

  • Nescrisele mele

    Am fost o mare admiratoare!

    Tare mi-a plăcut sa admir! Admirație împletită cu invidie. Am admirat întotdeauna oamenii frumoși. Nu aceia zugrăviți în reviste, ci oamenii frumoși de la Dumnezeu. Făcuți parcă în batjocură, vorba bunicii mele. Și așa îi și simțeam, că își bat joc de mine. Că oglinda mea niciodată nu mințea! Eu trebuia să mă văd urâtă, cel puțin uneori. Sau dacă totuși ziceam: Hai că nu sunt de lepădat!, clar nu eram LA FEL  de frumoasă ca ELE, zânele admirate de către o blondă plină de complexe.  Succesul răsunător, ăla povestit din gură-n gură, arătat la televizor, scris la gazetă, al unora, mă făcea să fierb! Dar îi admiram! Se perpelea…

  • Nescrisele mele

    Asta ești tu?

    Pășirea ta prin viață nu e întotdeauna sprintenă. Alura ta nu e întotdeauna demnă. Urcușul de multe ori îți este fără perspectivă. Ai invățat, și ai fost învățată, că așa e viața. Că viața e grea, plină de obstacole. Crezi asta! Crezi, cu atât mai mult cu cât trăiești în nuanțe de gri, când în jurul tău sunt scoase în evidență tragediile, răutatea, ghinionul, negativul. Te întreb și întreabă-te, cum ar putea fi altfel? Tragi după tine etichete puse de alții și crezute de tine. Așa ești tu! O știu toți. Pentru că toți te cunosc. Ești o fată cuminte/rea, un om bun/răutăcios, sincer, punctual, corect, nedrept… să continui? Pe…