• Povestiri nescrise

    Început de viață

    Nu am mai scris de mai bine de o lună. Nu aici. Cred că uneori e înțelept să faci o pauză. Inspirație aș fi avut. Mereu am în minte o povestire care abia așteaptă să fie scrisă. De asemenea am și câteva restanțe cu impresii despre cărțile citite și pe care vi le-am promis de ceva vreme. Însă, m-a luat pe sus caruselul numit viață și am ales să nu mă mai împart în zeci de mii de părți, ci să le iau pe toate pe rând, să fac ce pot, când pot. Astăzi revin cu o povestire pe care am scris-o acum ceva vreme. Sper să vă placă și…

  • Nescrisele mele

    Amintiri cusute cu parfum de mere verzi

    Azi a plouat toată ziua. Parcă s-a hotărât cerul să plângă. Picăturile de ploaie băteau în geam sacadat. Creau o melodie greu de descris. Acorduri alandala, dar totuși atât de bine orânduite. Sticla acestuia devenise claviatura unui pian ușor dezacordat, dar auzul meu iubea acele sunete. Dirijorul acestei minunate orchestre a naturii era chiar vântul, iar când am deschis fereastra, invitând ploaia să cânte la fel de frumos și pe fața mea, o rafală mi-a umplut  nările cu mirosul ierbii, a frunzelor ude și parcă de nicăieri, cu parfum de mere verzi… M-am lăsat îmbrățișată și mângâiată de atingerea lui și m-am făcut mică, iar gândul m-a legănat spre o odaie…

  • Nescrisele mele

    Știi…e datorită ție!

    Știi…e datorită ție! Viața. Viața mea și a frunzelor galbene. Viața cusută cu zâmbete învelite în vise. Râsul spălat de lacrimi albe. Îmbrățișările ascunse într-un ceas stricat de pe peretele unei căsuțe cu acoperiș ca un baldachin țesut de zâne. Speranța suflată de un vânt cald ca răsuflarea unei stele lipită de Lună. Totul. Știi…e datorită ție! Aș putea spune că ești doar un loc de popas. Un reazăm pentru coate și gânduri. Un scaun sau o bancă desenată pe un lemn ce-și fredonează doina tomnatică a trecerii timpului. Ori chiar aș putea să fiu atât de uitucă încât să te numesc o simplă bancă de școală. Să uit de…

  • Nescrisele mele

    Colțul meu de Rai

    Se spune că există pentru fiecare un loc în care timpul își ia o pauză. Un loc în care liniștea se amestecă cu aerul și inspiri doar bine. Așa se spune. Că undeva ar exista un asemenea tărâm. Dar nicio hartă a lumii nu îl poate arăta. El se găsește doar în amintiri. Ori în senzații. Sau pur și simplu în unele nuanțe care îmbracă gânduri. Aveți idee despre ce vorbesc? Unii îl numesc simplu: acasă, alții: dor. Eu îi spun: Colțul meu de Rai. Așa mă saluta fiecare dimineață. E o palmă de pământ de pe un munte oarecare. În fiecare vacanță de vară eram acolo. Nu e acasă,…