• Nescrisele mele

    Sfârșitul dimineții

    Dimineața era încremenită, cum au fost toate în ultima vreme. O amorțeală nefirească a pus stăpânire pe colțul acela de lume și nimic nu părea că o va mai alunga vreodată. Casele, mici forme geometrice perfect conturate, dormeau în spatele liniei de gard viu. Strada era tolănită la soarele abia ivit ca un șarpe negru lucios, stând la pândă, așteptând un dușman invizibil. Spre surprinderea aerului adormit încă, acesta se ivi dintr-o dată sub forma unei femei gârbovite de ani. Se desprinse din colțul străzii și ocolind orice rază de soare pe care o întâlnea în cale, scoase de sub hainele lălâi de pe ea un coș împletit de nuiele.…

  • Povestiri nescrise

    Început de viață

    Nu am mai scris de mai bine de o lună. Nu aici. Cred că uneori e înțelept să faci o pauză. Inspirație aș fi avut. Mereu am în minte o povestire care abia așteaptă să fie scrisă. De asemenea am și câteva restanțe cu impresii despre cărțile citite și pe care vi le-am promis de ceva vreme. Însă, m-a luat pe sus caruselul numit viață și am ales să nu mă mai împart în zeci de mii de părți, ci să le iau pe toate pe rând, să fac ce pot, când pot. Astăzi revin cu o povestire pe care am scris-o acum ceva vreme. Sper să vă placă și…

  • Povestiri nescrise

    Oglinda nu minte

    Era o clădire imensă situată în spatele unei curți umbrite de copaci stufoși. De la stradă îi putea fi zărit doar acoperișul de culoarea timpului trecut. Coridoare lungi și întunecate împărțeau fiecare din cele patru etaje în jumătăți lungi și subțiri. Una lângă alta erau zeci de uși, dungi negre întinse pe albul murdar al tapetului scorojit. În spatele lor erau păstrați cu sfințenie cei mai frumoși oameni din lume. Aveau o frumusețe așa de rară și de spectaculoasă, încât au trebuit izolați și aduși aici, pentru a nu fi zăriți de nimeni. Făcuseră multe victime în trecut. Unii orbeau instant când îi priveau, alții se îndrăgosteau și mureau de inimă rea.…

  • Nescrisele mele

    Un a fi ordinar

    Își aprinse nervos o țigară. Trase un fum care i se opri în gât. Se afla pe malul mării. Când și de ce venise aici? Trebuia să fi făcut un ocol de cel puțin douăzeci de minute. Da, în timpul liber obișnuia să se plimbe pe plajă. Să admire frământarea pânzei albastre care îi învelea orice îndoială și rană. Dar azi? Azi ar fi trebuit să se odihnească. Se așeză absent pe nisipul aspru. Grăunțe de promisiuni uitate răsfirate pe fundul unui suflet colectiv. În final, ce îl deosebea de restul? Nimic. Amintiri au toți oamenii. Nu are importanță că vin împletite cu un zâmbet de pe care poți sorbi…