• De același autor

    Nu am uitat de caramele

    Era prima zi de școală. Mă întorceam spre casă însoțită de prietenele mele, toate arse de soare și cu o sumedenie de întâmplări de peste vară de împărtășit. Eram ca un stol de turturele, ne împingeam una în alta, râzând și vorbind toate deodată, de parcă lumea întreagă era doar a noastră. La un moment dat, am observat clădirea cinematografului. Era zăvorâtă cu un lacăt, iar sub el era un semn pe care scria cu litere care parcă îmi înțepau ochii: Închis. Tălpile mi s-au lipit de asfalt. Stăteam pironită și reciteam acel semn, nevenindu-mi să cred. Cum se poate să rămână un oraș fără cinematograf? Amintiri au început să…