• Nescrisele mele

    Sfârșitul dimineții

    Dimineața era încremenită, cum au fost toate în ultima vreme. O amorțeală nefirească a pus stăpânire pe colțul acela de lume și nimic nu părea că o va mai alunga vreodată. Casele, mici forme geometrice perfect conturate, dormeau în spatele liniei de gard viu. Strada era tolănită la soarele abia ivit ca un șarpe negru lucios, stând la pândă, așteptând un dușman invizibil. Spre surprinderea aerului adormit încă, acesta se ivi dintr-o dată sub forma unei femei gârbovite de ani. Se desprinse din colțul străzii și ocolind orice rază de soare pe care o întâlnea în cale, scoase de sub hainele lălâi de pe ea un coș împletit de nuiele.…

  • Nescrisele mele

    Mi-aș construi o prispă

    Îmi vine uneori să-mi construiesc o prispă. Din lemn proaspăt, care miroase a verde amestecat cu urmele lăsate în noroi de viață. Ați mirosit vreodată lemnul? Atunci când pârâie sub mâini obosite, când se curbează după forma bătăturilor celor care-l mângâie. Are un iz aparte. Un iz de pământ și cer amestecate. Da, dintr-un astfel de lemn mi-aș face prispa mea! Aș lipi-o de casa copilăriei. Un bordei mic și spart pe alocuri, dar care e plin de amintiri. De viață. Aș sta acolo privind răsăritul și acoperind apusul cu frunzele rupte din lemnul meu. Ar fi un simplu loc de popas menit să lege două lumi. Gândurile și realitatea.…

  • Nescrisele mele

    Iubirea cu miros de simplitate

    Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, cum îi priveam pe bunicii mei, cu ochii mari, clipind doar a mirare. M-am trezit în universul lor, când încă îmi lipsea și conștiința sinelui, dar un sentiment de bine mă inunda în clipa când le treceam pragul. Detaliile de peste zi aveau să îmi devină importante în amintiri, abia peste câțiva ani. Azi îmi e sufletul împletit cu o lumină galben-tremurată, a unui bec ce mă fascina cum atârna direct din mijlocul tavanului. Casa mirosea a lemne arse, a mămăligă și a grajd. Un miros de trudă căruia îi trosneau fălcile de la căscat. Căuta odihna, iar lumina aceea părea să…

  • Nescrisele mele

    Ultima suflare

    Primul țipăt, prima suflare. Își sprijini capul în mâini și după multă vreme simți o lacrimă curgându-i pe obraz. Palmele îi pulsau ritmic. Apăsarea deveni dureroasă. Încerca să oprească bătaia tâmplelor, a palmelor. Dorea liniște și pace. Lacrima îi atinse buza și instinctiv voi să resimtă gustul sărat. Gustul eliberării și al durerii. Nu mai atinsese de mult timp o lacrimă. Uitase de existența lor. Gura i se strepezi. Era acră neputința. În gât, un țipăt dădea din coate, încercând să își facă loc să iasă la lumină. Voia să se spargă de pereții goi a camerei, să scape din trupul îngenuncheat. Dar nu era un țipăt ca oricare altul.…