Cu câteva ore înainte să moară îi veni să scuipe. Își încordă cât putu de tare gâtul, supunându-se efortului matinal de eliminare a mucozităților. În ciuda voinței lui, nu reuși să scoată decât un fel de horcăit, un sunet pe care nu poți spune că îl auzi cu adevărat, nicidecum că ar putea fi produs de propria-ți persoană. Ei, drăcia dracului, cum să nu poată un bărbat scuipa dimineața ca toți bărbații, să tragă o sovietică sănătoasă, așa cum îi arătase lui că se face un prieten dintre ăia mulți ai maică-sii. Ești bărbat, măi, de acum o să ai câte o muiere tătă viața ta în gâltej, îi ca o găină ce se înfoaie și dă din aripi, pusă pe harță, de când deschizi ochii până te duci la somn. Nu te lasă astea să trăiești, îți spun eu! Haide, stai drept, scoate-ți piepul în față, trage-ți cât de tare poți mucii și încearcă să o dai afară, mama ei de orătanie, scuipă, mă, că altfel toată ziua o să o auzi cotcodăcindu-ți în cap!

Dar azi nu reușea nicicum. Se mai forță de câteva ori, fără niciun rezultat. Culmea, nu părea că asta i-ar fi tulburat liniștea gândurilor, nu se dezlănțuise niciun stol de păsăret în mintea lui, zăcea pe o parte, străduindu-se zadarnic să se ridice măcar într-o rână, simțindu-și gâtul ferecat. Să ajungi în așa hal, asta da nenorocire! Omul fără scuipat nu e om. A învățat asta de mic, când îl acopereau cu salivă toate femeile de pe lângă el, să nu îl prindă Doamne ferește deochiul. Când a mai crescut, îl scuipau toți copiii, pleacă bitangule d-aici, uite măi la el, se crede unul de-al nostru și nici măcar nu știe în fața cui și-a desfăcut mă-sa picioarele. Nu îl deranja foarte tare, că nu se lăsa niciodată mai prejos, cunoștea el cum să flocăie găinile, îi lua la țintă pe toți cu o adevărată măiestrie, gâtul lui avea forța unui Panzer, iar picioarele, mai ales când și le lua la spinare, îi deveneau cei mai buni prieteni. De fapt, cu aceste două mari calități avea să fie capabil să se laude toată viața, l-au scăpat de nenumărate ori, de derbedei puși pe harță, de polițiști porniți pe curățenia generală printre oameni, de toți și de toate, până la urmă, căci dacă ești hăituit continuu, ce mai îți rămâne să faci? Scuipi și fugi, iar așa nu mai ai are cum să te prindă nici măcar viața ca să te țină pe loc. 

Dă-o-n mă-sa de viață, e musai să îmi dau în fire, se face zi imediat, hai, zănaticule, că poți! Nu își spusese niciodată altfel, decât Zănaticul, așa îi zicea maică-sa pe când fusese cu el. Își rotunjea într-un fel aparte buzele date cu un ruj roz strident, mâncat pe alocuri. Lui îi plăcea, avea senzația că altfel sunau sunetele acelea rostite de ea. Și lăsau și urme, le putea pipăi, hai la mama Zănaticule și îi lăsa o pată roz pe față, pe care o ștergea numai după ceva vreme după ce ea ieșea din casă, dar pe care continua să o simtă aproape toată ziua. O mai acopereau uneori palmele grele pe care le primea de nicăieri, de la toți bărbații care știau să scuipe, de la toți tații posibili ai unui bitang, însă pe sub roșeața care îi lua locul, el știa că era tot acolo. O pată roz pe albul unui obraz care avea să i se tot îngroașe.

Haide, măi, haide, uite, se luminează deja, ridică-te, nu sta așa ca un lemn în mijlocul drumului, scuipă și pune-te pe treabă! Se strădui să-și tragă nasul cât putu de tare, dar nimic nu intra, aerul nu mai părea să fie aer, deschise gura cât putu de larg, însă în continuare totul rămânea încremenit în jurul lui. Respiră, Zănaticule, respiră, așa, scoate piepul în față, fii bărbat! Așa! Așa, mă! Din spatele zâmbetului victorios își făcu loc o spumă de culoare roz care începu să i se scurgă pe bărbie. Bravo Zănaticule, bravo!

Odată cu lumina zilei se porniră și oamenii să se reverse din scările blocurilor. Mergeau fiecare în treaba lor, făcându-și drum prin zăpada căzută peste noapte, străduindu-se să nu alunece. Ce e asta, voi vedeți? spuse una dintre femei, e ceva acolo, la colțul blocului, uite e o pată roz lângă o grămadă, o fi om, vai de mine, e sânge măi oameni buni, e sânge! Un bărbat vine în fugă și se apucă să dea la o parte zăpada din jur. E Zănaticul! Zănaticul cerșetorul, l-o prins înghețul aici pe nenorocit, Zănaticule, trezește-te măi! Bărbatul îl scutură cu putere și se uită la mulțimea de oameni opriți în mijlocul trotuarului. E mort, nu mai avem ce să îi facem, e mort, sunați la Salvare careva. Ajutându-se cu o mână de pământ, se ridică și scuipă cu ciudă lângă spuma roz scursă pe lângă bărbia decedatului, acum înghețată și acoperită de urma palmei lui.