De același autor

  • De același autor

    Bine ați venit în noua mea viață!

    Dublu click…loading… Bine ați venit în noua mea viață! Vă aflați într-o realitate virtuală. O lume identică cu cea reală, plină de posibilități, în care poți fi tot ceea ce îți dorești. Avatarul meu se numește Nora Weras. Arată și se comportă exact așa cum mi-am dorit să fiu mereu și nu am reușit întotdeauna în realitate. Aici totul este posibil, însă. Pot fi blondă sau brunetă. Să am părul creț dacă vreau și ochii verzi. Vizitez locuri din întreaga lume, inclusiv cea fantastică. Interacționez cu alte avatare create de oameni necunoscuți, dar care în lumea mea îmi sunt prieteni, confidenți, chiar iubiți. În fiecare seară, mă transform. Intru în…

  • De același autor

    Strada Speranței nr. 3

    “Sunt dependentă de… Frumusețe! Mi-a plăcut Frumosul mereu, în toată complexitatea lui. Dar l-am înțeles și cuprins pe de-a-ntregul, când în viața mea au apărut minunile mele, întâmplările mele perfecte, copiii mei. Și de atunci scriu. Scriu despre Frumusețea de a fi femeie, mamă, soție. Frumusețea de a înțelege fericirea și de a accepta tristețea. Frumusețea de a trăi jucându-te!” Așa mă descriam cititorilor mei pe primul meu blog. L-am creat la scurt timp după ce am devenit mamă. Am simțit nevoia să scriu o scrisoare adresată copilului meu, dar voiam să o sădesc cumva în timp. Să îi ofer eternitatea. A o așterne pe hârtia virtuală și a o…

  • De același autor

    Am dat secundelor răgaz

    De la o vreme mi se ascund secundele în priviri. Se iau la întrecere cu minutele și orele și îmi tremură pe gene. O goană nebună a zilelor și a anilor. Se adâncesc în mine, lăsându-mi doar privirea tânără. O privire înviată mereu și mereu de sclipiri și de zvâcniri ale sufletului. Așa sunt eu. Adaug trupului ani, împrumutându-i din privire. Așa stăteam în acea zi. Clipind secunde peste după-amiaza târzie de toamnă. Și o dorință nebună s-a născut în mine. Să încep aventura vieții mele. Să mă iau la întrecere cu timpul și să dau secundelor răgaz. Nimic nu părea mai imposibil, însă de ce să nu încerci? Ce…

  • De același autor

    Nu am uitat de caramele

    Era prima zi de școală. Mă întorceam spre casă însoțită de prietenele mele, toate arse de soare și cu o sumedenie de întâmplări de peste vară de împărtășit. Eram ca un stol de turturele, ne împingeam una în alta, râzând și vorbind toate deodată, de parcă lumea întreagă era doar a noastră. La un moment dat, am observat clădirea cinematografului. Era zăvorâtă cu un lacăt, iar sub el era un semn pe care scria cu litere care parcă îmi înțepau ochii: Închis. Tălpile mi s-au lipit de asfalt. Stăteam pironită și reciteam acel semn, nevenindu-mi să cred. Cum se poate să rămână un oraș fără cinematograf? Amintiri au început să…