V-am promis o surpriză. Cred că știți că îmi face o adevărată plăcere să scriu povești personalizate pentru copii. Ei bine, aceasta este una dintre ele. Ce o face mai specială? De ce simt că plutesc de încântare? Deoarece, mămica lui Alex, eroul poveștii, și-a oferit talentul și ajutorul și a adus în completare niște ilustrații superbe. Sper din suflet să vă placă. Intrați în lumea lui “A fost odată”, iar când reveniți la realitate, v-aș fi recunoscătoare dacă ne-ați împărtăși părerea voastră 🙂

Dacă vă doriți o poveste pentru copilul special din viața voastră, nu ezitați să ma contactați.

-Cine ești tu? De ce mă privești așa?
Alex chicoti și începu să bată din palme. Nu-i venea să creadă. Își petrecuse multe seri privind pe fereastra care dădea spre cer, admirând stelele și desenând constelații, dar nicio steluță nu-i vorbise până atunci. Era deja băiat mare, avea 7 ani, așadar știa că astfel de lucruri se întâmplă doar în povești.

Își fixă mai bine telescopul și cu un zâmbet larg pe față privi micuța stea mai atent.
-Da, cu tine vorbesc. Cum te cheamă?
Făcu un pas în spate, și se frământa dacă să dea un răspuns sau nu. Oare stelele pot fi considerate a fi străini? Știa foarte bine că nu trebuie să vorbească cu străinii. Dar ea e departe, pe cer, cum ar putea să fie un pericol? Își luă inima-n dinți și răspunse, mai mult șoptit.

-Mă cheamă Alex. Pe tine?
-Eu nu am un nume. Nimeni nu m-a privit așa mult ca tine. Trăiesc aici de milioane de ani. Am vorbit cu mulți copii și oameni mari, dar nimeni nu mi-a răspuns până acum.
Alex era un copil foarte inteligent, așadar gândurile lui nu mai avură astâmpăr. Cum să nu ai niciun nume? Toată lumea are. Pe frățiorul lui îl cheamă Cezar, cățelușul lui iubit răspunde la Max. Chiar și mami și tati sunt strigați de oamenii mari, altfel decât “mami” și “tati”. Max parcă îi auzise gândurile și lătră scurt în semn de aprobare. Era un ghemotoc mic și alb, căruia tare îi mai plăcea să fie alintat, mai ales de prietenul lui, Alex.
-Dacă vom continua să vorbim, trebuie să-ți spun cumva. Ce spui de, Didi?
-Hmmm…Didi? Sună ciudat, dar dacă ție îți place, de ce nu?, steluța Didi făcu o piruetă, în semn de aprobare și acest lucru o făcu să strălucească, pentru câteva clipe și mai tare, spre încântarea lui Alex, care o privea fascinat. Sunt foarte bucuroasă! Cred că sunt singura dintre prietenele mele, care are un nume. Nu cred că o să le vină să creadă când am să le spun!

-Ai multe prietene? Unde sunt? Ce faceți toată ziua? Și voi vă jucați? Sau, stai! Ai zis că ai foarte mulți ani, așadar ești bătrână, tu nu te mai joci. Dar, totuși, ce faci toată ziua? Știi că există și zi, nu doar noapte, nu-i așa?
-Mai încet, dragul meu. Nu am cum să răspund la toate întrebările deodată. Voi încerca să-ți răspund cât pot de bine, dar trebuie să ai un pic de răbdare.
Răbdarea însă nu prea își are loc în sufletul unui copil, nu atunci când curiozitatea pune stăpânire pe el. Și Alex era foarte curios. Visa de multă vreme să poată dezlega misterele universului, să învețe cât mai multe despre stele, planete, găuri negre. Iar acum când putea afla chiar de la o stea adevărată, îi venea să chiuie de încântare. Își stăpâni, totuși, nerăbdarea și așteptă cuminte, ca steluța Didi să continue.
-Se vede că ești un copil deosebit, din moment ce mă poți auzi, așadar dacă vrei, poți să vii să vezi cu ochii tăi unde trăiesc și să-mi cunoști suratele.
-Aș putea face asta? Dar,cum? Eu sunt doar un băiețel nu am nave spațiale sau rachete. În plus, pentru a pleca undeva trebuie să cer voie de la mami și tati.
-Așa e, însă pentru a veni în lumea mea, nu trebuie să îți părăsești camera. Trebuie doar să închizi ochii și să te lași în voia imaginației. Și imaginație, știu că ai din belșug.
Alex îl luă pe Max în brațe, iar acesta se liniști ca prin farmec, privindu-l cu ochișorii lui negri, cu năsucul umed, fremătând de curiozitate. Închise ochii și începu să viseze și să creadă. Când îi deschise respirația i se opri de încântare. În fața lui stătea steluța Didi.

Luase forma stelelor desenate de el, de atâtea ori. Plutea deasupra tuturor și se simțea extrem de ușor. Parcă se transformase și el într-o stea.
-Bine ai venit, Alex! După cum cred că știi, te afli în Calea Lactee, galaxia Pământului. Și după cum vezi, sunt mai mică decât cred că te-ai așteptat, deoarece eu sunt una dintre Piticele albe. Suntem unele dintre cele mai mici steluțe. Ai putea crede că suntem copii, iar mama noastră este Soarele, deși suntem printre cele mai vechi corpuri cerești din Univers, steluța Didi chicoti și albul ei deveni strălucitor.

Alex privi cu atenție în jurul lui. Părea zi, deși Soarele se afla la mare distanță. Iar Luna privită de aproape nu mai lumina. Din camera lui o vedea ca pe un disc luminos, însă știa că ea doar reflectă lumina Soarelui, așadar nu fu deloc surprins când o văzu de aproape. Părea o minge făcută din asfalt. Însă mii de steluțe erau aliniate una lângă alta, luând diferite forme și împodobeau întunericul cu șiraguri de lumină. Semănau foarte bine cu instalațiile de beculețe din decorațiunile de Crăciun. La rândul lui, stătea suspendat deasupra lumii și un sentiment de libertate și de fericire, puse stăpânire pe inima lui.
Alături de noua lui prietenă, vizită împrejurimile, făcu cunoștință cu multe stele, aparținând aceleași constelații. Toate erau la fel. Aproape aceeași formă, același zâmbet, doar amintirile și poveștile le deosebeau. Stăteau toate agățate de cer și timpul trecea pe lângă ele, parcă neobservat.
Lui Alex începu să îi încolțească dorința de a se întoarce acasă. Îi era dor de camera lui, de jucării și de cărțile frumos colorate. Simțea nevoia să respire aerul proaspăt de afară. Să fugărească un fluture, să simtă atingerea unei frunze. Acolo nu era niciun copac sau vreo floare. Razele de soare nu îi încălzeau nicio clipă fața. Voia să alerge nestingherit și să se simtă din nou mângâiat. Să se joace cu prietenii lui de la școală. Și de ea i se făcuse dor, deja.
-Cred că e timpul să mă întorc acasă, îi spuse el steluței Didi. E frumos aici, dar nu se întâmplă nimic. Sunteți toate la fel. Nu cred că mai am ceva de explorat.
-Ai dreptate, Alex. Voi oamenii, sunteți încântați de Soare. Și el, pentru voi este cu adevărat unic. Noi, suntem milioane, fiecare de diferite forme, mărimi și vârste, la fel ca oamenii. Însă nouă ne place să stăm alături de cele la fel ca noi. Cu cât mai asemănătoare,cu atât mai bine. Astfel nu ne certăm, nu avem invidii și răutăți, suntem fericite. Eu privesc de mulți ani omenirea și nici nu se poate compara. Aveți supărări, certuri. Și pe tine te-am văzut câteodată plângând. Aici nu se plânge niciodată. Facem toate același lucru, niciuna nu e cu mult mai diferită și trăim fericite milioane sau chiar miliarde de ani.
-Vai, Didi! Tu nu știi ce pierzi! Da, noi oamenii suntem diferiți. Există oameni înalți sau scunzi, grași sau slabi; și pielea ne este de mai multe culori. Avem multe țări, vorbim mult mai multe limbi și suntem împrăștiați pe tot Pământul. Însă avem cel mai de preț dar. Putem iubi. Când iubim nu mai contează cât de diferiți suntem, cu toții devenim o familie.
Poate tu vezi că ne mai certăm sau ne întristăm, dar nu pot să îți explic ce frumos e să te simți protejat și iubit. Când mami mă ia în brațe lumea se oprește în loc. Când mă joc cu tati sunt cel mai fericit copil. Îl am pe frățiorul meu, Cezar, care e mic deocamdată și nu poate face tot ce pot face eu, dar zâmbetul lui mă face să râd din toată inima. Și cum aș putea uita de Max? Ne oferă zilnic veselie și iubire. Asta înseamnă o familie și mie mi-e dor de a mea!
-Nu am privit niciodată lumea prin ochii unui copil. Ai dreptate, nu pot înțelege tot ceea ce îmi spui. Dar sunt sigură de un lucru: Ești un băiețel foarte norocos! Cu bine, prieten drag! Să mă mai vizitezi din când în când.

Alex deschise ochii și începu să râdă cu încântare. Max dădea din codiță și îi dădu un pupic cu limbuța pe toată fața. Mami intră în cameră cu Cezar în brațe, iar tati îi urma.

-Te-ai îmbrăcat în pijamale și te-ai spălat pe dinți? E ora de culcare!
În timp ce mami îl învelea, Alex privi atent în ochii ei frumoși. Strălucirea lor era mai frumoasă decât orice steluță pe care o văzuse.
-Te iubesc,copil frumos,până la stele și-napoi!
Alex privi spre cer. O văzu pe Didi făcându-i cu ochiul. Își zâmbiră complice și închise ochii. Adormi cu gândul la natură, la iarba verde și albastrul mării, la iubita lui familie și la noua lui prietenă, simțindu-se cu adevărat, cel mai norocos copil de pe Pământ.