Aș scrie despre tot ce simt. Despre cum nu am vrut niciodată să fiu copil.

Copilul nimănui.

Aș scrie despre cum nu am fost copil niciodată.

Nici când plângeam fără ecou.

Nici când m-am spălat de murdăria adultului care m-a umplut de axietăți, care a revărsat în mine valuri de durere și de neputință

O masturbare de frustrări. De răutate. De putință.

Nu am fost copil când nu am mai avut tată. Mâna mea a crescut în mâna lui. S-a umflat de la ultimul lui inspir și nu am mai știut să dau afară din mine nimic.

Mâna mea nu a învățat să o țină pe alta.

Nu am fost niciodată un copil.

Nu al meu. Nu eu.

Am fost mereu copilul nimănui. Dar azi, după toate. După tot ce am ridicat și dus pe umerii pe care nu i-am lăsat niciodată să cadă, după ce am strâns în brațe mâini și inimi, după ce nu am mai desfăcut picioarele dacă nu a fost vorba despre un pas ales.

Azi.

Azi sunt copilul tuturor. Și pentru toți.

Și asta doare. Asta omoară. Asta lasă sămânța ce nu va renaște niciodată un copil.