Se întâmplă uneori și asta. Se întâmplă ca femeia pe care o cunoști atât de bine să se transforme. Din soția ta înțelegătoare, prietena ta și mama copiilor tăi, să devină o țață, o femeie obosită care-și varsă nervii, frustrările și toanele pe tine.

Și te iubesc…

Totul începe ca o zi obișnuită. Ai terminat lucrul și aștepți cu nerăbdare să te întorci acasă. Totul decurge normal până când spui ceva. Nimic nou, jignitor sau nelalocul său. Însă acel “nimic” declanșează o avalanșă. O avalanșă de cuvinte, țipete, lacrimi, reproșuri și suspine, toate sub ochii încremeniți în mirare. De unde până unde? Ce am făcut ce trebuia să fac și, mai mult, ce naiba se întâmplă?

Aș vrea să pot explica. Îmi aud vocea și aud cuvintele pe care la rostesc, dar nu mă recunosc. Așa cum, cu ceva vreme în urmă nu te recunoștea pe tine când te-ai supărat din nu mai știu ce motiv.

E normal, e firesc, în cuplu apar asemenea momente. Împarți totul cu persoana de lângă tine, zi de zi, așa că, uneori, e ușor să te răzbuni pe el că te-ai enervat de cu dimineață la cafea, poate pe un gând care nu-și avea locul sau pe un vecin care renovează de șase luni un apartament minuscul…

Dar, dacă e firesc, atunci și urmarea firească ar trebui să fie împăcarea. Cum? Ești așa evoluată și îți dai seama imediat că ai greșit și îți ceri scuze. Ar fi perfect.

Dar dacă te împotmolești în propria ta triadă? Te autoamăgești că totuși ai dreptate și el trebuie să realizeze asta. Că doar nu ai înnebunit peste noapte!

Și îl lași să plece. Nervos îți întoarce spatele. Tace și pleacă să se calmeze și, mai important, să te lase pe tine să te calmezi. Dar nu!

“Unde te duci? Nu am terminat de vorbit cu tine! La asta s-a ajuns? Nu mai ai răbdare nici să mă asculți? etc”

Cu toate astea ușa se închide. La cameră, la casă sau pur și simplu ușa spre înțelegere. Rămâi debusolată.

Acum, ai vrea să te duci să-l iei în brațe, să te cuibărești la pieptul lui și să plângi. “Iartă-mă, iubitul meu! Te iubesc mult!” Cuvinte surde ce rămân suspendate în mintea și în inima ta. Îți spui resemnată: “O să-i treacă! Nu e un capăt de țară!” Îți calmezi nervii și aștepți. Aștepți un sunet, un semn, o privire, un zâmbet.

Într-un final îl auzi. S-a întors. Vrei să fugi să i te arunci în brațe Dar aștepți. Ce? Aștepți să-și ia zborul orgoliul? Parcă e o muscă ce nu se dă bătută. Tot vine și te bâzâie de fiecare dată când vrei să faci un pas. Îți ții respirația și asculți cu sufletul fiecare mișcare. Apare. E calm și îți zâmbește. Dintr-o dată nu mai există nimic decât el!

Ce a fost în capul tău? Zâmbești și tu sau ți se pare. Nu știi, pentru că ai uitat să mai respiri și acum doar la asta te gândești. Dar spune ceva! Dai musca la o parte și șoptești: “Iartă-mă…”

Te ia în brațe și îți șoptește: ” Ești o ciudată! Ai toane, ai nervi, ești cea mai încăpățânată persoană pe care o cunosc. Ai dreptate rareori, dar nu recunoști niciodată asta. Reacționezi impulsiv. Mă enervezi uneori, mă duci la exasperare. Alteori ești ca un copil pe care l-aș alinta mereu, dar nu cumva să-i iau jucăria. Însă ești cea mai bună prietenă a mea. Ești sufletul meu și te iubesc…“