• Nescrisele mele

    Întâmplările mele perfecte

    Minunea mea mare cu părul bălai! Cu ochi albaștri, senini, ce cuprind Universul în cea mai caldă îmbrățișare. Copil cald și moale. Ești ca un pisc de munte ce stă maiestuos, veghind asupra tuturor. Fiecare rază de soare te atinge și îți mângâie fața, luminându-te. Calmul, înțelepciunea și răbdarea sunt lucruri sădite în tine de un hazard fericit. Te las să mi te așezi în brațe și mă pierd în lunga clipă a îmbrățișării. Te ascult, te privesc, te absorb. Fac toate astea cu o inimă ce mereu se întreabă:”de unde atâta noroc pe mine?” Zâmbești, definind Perfectul. Spui:”Te iubesc, mami!”, plămădind Fericirea pură! Și plec în minunate drumeții, mă…

  • Nescrisele mele

    De vorbă cu fericirea #4

    Aveam atâtea întrebări. Am vrut să ne pierdem în povești, astfel ținându-te cât mai mult timp, alături de mine. M-am așezat confortabil în meditație și am mâzgălit frenetic, întrebare după întrebare. Nu știu de ce, azi, mai mult ca oricând, trăiam graba și frica de lipsă de timp. Am atâtea de spus, n-am timp de pierdut. Vreau să învăț azi, acum, cum să fiu fericită. Acum te vreau, nu mâine. M-am panicat. Dacă, nu reușesc să te țin lângă mine? Dacă, totul e în zadar și pur și simplu, nu ne vom împrieteni? Dacă, dacă… Mi-am modificat poziția. Mă dureau simțurile amorțite și sufletul îmi era prea la vedere. Îmi…

  • Nescrisele mele

    Cărticica cu praf de vise

      A fost o dată o fetiță pe nume, Eliza-Antonia. Ea trăia într-o carte de povești. Tare mai îi plăcea Elizei când copiii răsfoiau paginile cărții și zâmbeau la vederea ei. Copiii o iubeau nespus. Băiețeii adorau avemturile ei zilnice, scrise în jocul paginii cu praf de vise, iar fetițele îi iubeau chipul frumos, conturat de niște bucle perfecte. Toată ziua Eliza era mângâiată, privită și iubită. Când venea seara însă, cartea era pusă pe raft și coperțile îi rămâneau închise. Atunci Eliza se simțea tare singurică și se gândea, cum ar face să se transforme într-o fetiță adevărată și să aibă și ea prieteni! Într-o noapte, cum sta ea…

  • Nescrisele mele

    Uneori îmi e greu

      Uneori îmi e greu. Frumos și greu. Cu doi omuleți care depind de mine pentru toate. Mi-e dor uneori să am brațele libere măcar o zi. Mi-e dor să merg la baie fără audiență. Mi-e dor să fac o baie de o oră. Mi-e dor să mă uit nestingherită la un serial. Mi-e dor să citesc o carte, fără să o apăr mereu de niște mânuțe foarte dibace în a-i rupe paginile. Mi-e dor să ies o seară în oraș. Mi-e dor să dorm în brațele Dragului meu. Mi-e dor de liniște. Mi-e dor să mă descarc când mă enervez, să înjur dacă asta simt. Mi-e dor să mănânc…