Cândva am avut și eu sufletul răgușit. Urlase, fără a scoate un sunet, așa de mult, încât căpătase un glas gutural, care îmi zgâria de fiecare dată rănile, încă sângerânde. Da, cândva nu înțelegeam că eu sunt de fapt acea voce din mine. Că eu strig în disperare și că am de ales. Că și în acest caz am posibilitatea de a alege.

Cândva credeam că sunt atât de neputincioasă, încât mi-am lăsat sufletul să țipe până a răgușit. Ați spune că nu e nimic rău în asta. Că tuturor sufletelor li se întâmplă. Așa am crezut și eu în naivitatea și durerea mea de atunci. Nu am făcut nimic pentru a-i domoli strigătul, nici măcar nu-l mai ascultam. Își urla durerea cu un ecou mut, până în ziua când nu a mai putut nici măcar șopti. Și atunci am cunoscut liniștea.

Când sufletul a obosit, când vocea lui e doar un scârțâit ca balamalele iadului, atunci liniștea devine grea și de nesuportat.

Piedicile vieții nu au puterea să stingă glasul sufletului. Dar tragediile, da. Și am cunoscut tragedia. Te lovește, rănindu-te peste tot. Nimic nu rămâne neatins. Simți că nu ai ce să faci, nu poți schimba nimic și înaintarea devine imposibilă.Te ghemuiești în neputință și disperare și sufletul începe să urle. Și nu se va opri. Va cere să fie ascultat și vindecat.

Dar cine să o facă? Urletul lui e așa de puternic încât nu e auzit de nimeni. Și încet, încet sunetele se sparg în mii de cioburi și devii un om cu suflet răgușit.

Atunci singurătatea capătă sens. Nu te mai ai pe tine, nu mai știi să vorbești, să asculți. Trăiești doar eternitatea clipei.

Cândva nu știam că vindecarea este posibilă. Că poți să reînveți să șoptești. Îmi înnodasem neputința în mine și am rămas, pentru mult timp nemișcată. O umbră care nu se mai supunea niciunei legi. Nici fizice, nici divine. Și plutirea devenise imposibilă. Eram țintuită de pământul în care mi-am îngropat inima și inocența.

Acel cândva a fost alungat de un vânt rece. O adiere mi-a lovit fața, nepăsătoare în fața simțurilor mele catatonice. Era așa de rece încât mi-a smuls un scâncet involuntar. Și durerea a revenit. O resimțeam. Însă vârful i se teșise. Nu mai sfâșia. Îmi reamintea că sunt vie. Că eu am rămas. Sufletul a tresărit într-o zvâcnire de curaj. Și a început să susure. De data aceasta, l-am ascultat.

Mi-am șoptit suferința. Promisiuni, regrete, furie, toate mi le-am picurat în minte. Și am făcut primul pas. Acel prim pas, m-a adus aici. Azi. Sufletul a reînvățat să vorbească și eu știu că orice se va întâmpla, pot să aleg. Îl pot lăsa să răgușească sau îl pot asculta. Când tragedia îți distruge universul, doar îmbrățișându-ți sufletul și vorbind cu el poți face primul pas înspre vindecare.

Cândva am avut sufletul răgușit. Azi îl aud șoptind: ești bine…ești aici.

Sursa foto: pinterest.ro