“De ce ești bosumflată, minune? Te-ai supărat așa de tare?”

“Da, măi! Chiar ai reușit să mă superi! Uneori am impresia că deși suntem doi, sunt singură. Eu vorbesc, eu aud. Te rog în mii de feluri să faci unele lucruri și tu, nimic. Lucruri simple, la îndemână dar așa de importante pentru mine, pentru noi. Hai, lasă-mă în pace, te rog!”

“Iartă-mă, draga mea! Știi că te iubesc, nu-i așa?”

“Ți-am mai spus-o și ți-o repet: iubirea nu e de ajuns! Mă iubești, te iubesc și ce? Crezi că asta e tot? Pentru a putea să ne iubim și mâine, împreună trebuie mai mult. Trebuie muncă, răbdare, compromis, respect, confort material, profesional. Sunt mulți factori ce (ne) dictează. Chiar nu poți înțelege? Tu o ții una și bună cu te iubesc! De parcă ar fi niște cuvinte magice, ce fac să dispară toate problemele…”

“Eu nu înțeleg? Da, mi-ai tot spus că iubirea nu e de ajuns! Însă draga mea, nu înțelegi că pentru mine, tu ești iubirea? Și îmi ești de ajuns! Ce aș putea să-mi doresc mai mult? Mie, tu îmi oferi pe noi! Și NOI avem respect, răbdare, înțelegere. Doar noi împreună putem munci, pentru fericirea zilnică, pentru confortul mult dorit. Noi doi! Și tu îmi ești de ajuns. Uite, că iar mă repet! Îți voi spune mereu te iubesc. Nu vreau să uiți. Ne vom greși, dar nu vom uita să ne iubim. Și asta va fi suficient. Suficient pentru a rămâne noi, cei doi nebuni cu vise mari, neînțelese de nimeni. Iubirea este de ajuns pentru mine, pentru că iubirea înseamnă tu! Și tu ești totul! Înțelegi măi ghindă? Înțelegi tu?”

A început să înțeleagă. I-a și scăpat un zâmbet. Le lipseau lor, aparent, multe. Dar aveau multă iubire unul pentru celălalt și asta era de ajuns!

“Te iubesc! Dar mai ascultă-mă și tu din când, în când!”

“Bineînteles, te ascult! Mai ales când îmi dai dreptate!”

Se feri la timp din calea unui bobârnac, oprindu-i mâna cu un pupic. I-a pufnit râsul și au continuat să se iubească, în ciuda vieții ce le mai punea bețe-n roate, uneori.