Când te rătăcești prin tine

Jocul cunoașterii este la îndemâna oricui. Este îndemnul meu spre voi, spre fericire și cunoaștere. În aparență lucrurile par simple. Tot ce trebuie să faci este să întorci privirea (în)spre tine, să te (re)descoperi și să afli cine ești cu adevărat. Fără etichete, fără părerile altora. Doar tu cu tine și cu minunea Divinității aflată în sufletul tău. Este un joc pentru că acest proces ar trebui privit ca o joacă. Bucurându-te la fiecare etapă, îmbrățișând lucruri noi despre tine scoase la lumină, râzând când te reprivești, împrietenindu-te cu părți mai puțin colorate și iubind și acceptând rezultatul final.

Drumul (în)spre noi nu este drept. E plin de cărări întortocheate, de unghere pline de comori sau suferințe. Un adevărat labirint, ce s-a construit în timp. Fiecare “perete” a fost pus de trăiri, experiențe, alegeri făcute. În construcția lui ne-am păstrat totuși prevederea lui Dedal, pentru a putea noi înșine scăpa din el. Dar uitarea atinge tot. Uităm cu ce scop am pornit la drum, pe unde să o luăm și faptul că noi suntem arhitecții, noi avem răspunsul.

Și atunci ne rătăcim prin noi.

În loc să ne continuăm drumul, să descoperim tot, să intrăm în fiecare colț, privind, simțind și încetul cu încetul să căpătăm imagine de ansamblu, ne oprim într-un punct. Rămânem acolo, micind minunata construcție.

În medicină se folosește expresia “spectator de vitrină” pentru persoanele ce suferă de angină pectorală, așa-zisa durere de inimă. Acestea se opresc instinctiv din mers sau altă activitate și stau câteva minute (ca și cum ar privi într-o vitrină), astfel durerea cedând.

În drumul nostru prin noi, de multe ori așa suntem și noi. Când pașii ne duc într-o parte a sufletului mai puțin plăcută sau plină de durere, ne oprim instinctiv. Devenim “spectatori de vitrină”, așteptând durerea să treacă. Retrăim, ne amintim, suferim și încremenim în așteptare. În cazul durerii fizice, ameliorarea apare chiar dacă noi suntem spectatori. În jocul cunoașterii aceasta se poate lăsa mult timp așteptată. Călătoria în tine nu îți oferă vindecarea rănilor vechi sau proaspete. Te oferă pe tine, cu bune și rele, cu bucurie și durere. Imaginea ta completă obținută la final, este vindecătoare! Îți dă puterea să revii iar și iar in acele locuri ce necesită reparații, vindecare.

Când rămânem amorțiți în așteptare, într-un singur loc, peste noi se așterne disperarea. Ne rătăcim prin noi, prin trecut și prezent, prin dureri și suferințe, vise neîmplinite, speranțe sparte.

Și totuși, ni se poate întâmpla! Să ne rătăcim prin noi.

În acel moment, în acel loc în noi, vom (re)vedea Credința și Speranța. Iubirea și bunul din noi ne vor îndruma pașii. Se vor transforma în Ariadna oferindu-vă firul de ață, arătându-vă astfel calea spre mai departe. Scânteia Divinități îți va lumina fiecare pas și vă va da imboldul necesar continuarii cunoașterii. Veți primi harul neuitării, pentru a putea reveni oricând. Să aflați, să reparați, să eliminați. Totul înspre acceptarea și iubirea de sine, înspre vindecare. Înspre cunoaștere. (În)spre voi!