A fost o dată o fetiță pe nume, Eliza-Antonia. Ea trăia într-o carte de povești. Tare mai îi plăcea Elizei când copiii răsfoiau paginile cărții și zâmbeau la vederea ei. Copiii o iubeau nespus. Băiețeii adorau avemturile ei zilnice, scrise în jocul paginii cu praf de vise, iar fetițele îi iubeau chipul frumos, conturat de niște bucle perfecte. Toată ziua Eliza era mângâiată, privită și iubită.

Când venea seara însă, cartea era pusă pe raft și coperțile îi rămâneau închise. Atunci Eliza se simțea tare singurică și se gândea, cum ar face să se transforme într-o fetiță adevărată și să aibă și ea prieteni! Într-o noapte, cum sta ea așa pierdută în gândurile ei, auzi un zgomot aproape de ea. Vai! Ce se sperie! Până acum, nimeni nu o deranjase în timpul nopții și era tare curioasă ce se întâmplă.

“Of! Ce singură mă simt și ce plictisită sunt!”, auzi ea un glas, ca de fetiță. “Oare nu e nimeni în toată casa asta, cu care să mă joc?”

“M-aș juca eu cu tine, dacă aș putea!”, zise oftând Eliza, convinsă fiind că nu o să o audă nimeni. Pentru că, de multe ori le vorbise copiilor, care răsfoiau cărticica, dar aceștia nu o puteau auzi. Spre mirarea ei, vocea îi răspunse:

“Cine ești? Și de unde vorbești? Arată-te și hai să ne jucăm!”

” Mă cheamă Eliza și trăiesc în paginile cărții de povești.” Dintr-o dată simți că cineva ia cartea și o deschide. Văzu o păpușă frumușică, cu părul verde, ce o privea zâmbind.

“Salut, Eliza! Pe mine mă cheamă Ana. Sunt o păpușă uitată, de mult timp, pe acest raft. Nimeni nu se mai joacă cu mine. Ce spui, vrei să fii tu prietena mea?”

“Vai! Cu cel mai mare drag! Dar cum să fac? Sunt prinsă aici, între aceste pagini. Dacă aș fi o fetiță adevărată, mi-ar plăcea tare mult, să fii păpușa mea. Am fi nedespărțite! Dar, lucrul acesta, nu cred că e posibil.”, spuse Eliza, întristându-se.

“Fetiță frumoasă, nimic nu e imposibil, când iți dorești ceva, cu adevărat!”, spuse Ana, zâmbind. “Împreună vom găsi o soluție!” Păpușica privi cu atenție cărticica ce o ținea în mână. “Ce bine!”, strigă Ana, aplaudând cu încântare. “Avem mare noroc! Această carte e scrisă cu praf de vise! Așa că, draga mea Eliza, nu trebuie să faci altceva, decât să închizi ochii și să visezi. Când te vei trezi, dorința ni se va împlini!” 

Eliza închise încet ochișorii și îmcepu să-și imagineze ce frumos ar fi să fie o fetiță adevărată, să aibă o mămică, un tătic și o surioară și împreună cu păpușica Ana, să trăiască o copilărie minunată!

Curând, Eliza fu cuprinsă de cel mai dulce și odihnitor somn. Când se trezi, soarele deja trimitea niște raze jucăușe, ce îi mângâiau delicat fața. Privi rapid în jur și nu mică îi fu mirarea și încântarea, când se văzu într-o cameră minunată de fetiță. Era întinsă într-un pătuț și lângă ea, pe pernă, era păpușica Ana. O luă repede în brațe. Ana părea că zâmbește foarte încântată. Câtă fericire pe micuța Eliza! Devenise o fetiță adevărată!

Cu păpușica Ana în brațe, Eliza ieși din cameră să vadă dacă și restul visului se împlinise. Cu sufletul râzând de bucurie il văzu pe tati. Iar pe un scaun era mami, care o ținea în brațe, cu multă grijă, pe bebelina Sofia, surioara atât de mult dorită!

Eliza o pupă pe păpușica Ana și îi șopti in ureche:

“Ai avut dreptate, draga mea prietenă! Totul e posibil, trebuie doar să crezi și să visezi!”, și un zâmbet mare lumină fața fetiței minunate.

Varianta audio pe Youtube o puteți asculta aici.