Ne pierdem încet identitatea. Ne negăm valorile și ne murdărim istoria. Ne e rușine cu povești, poate înfrumusețate pe alocuri, dar care ne ofereau eroi, vise, măreție și (de ce nu?) un sentiment de patriotism. Religia o despicăm în infinit și aducem argumente pentru “nu-uri”; nu mai vrem să credem în posibilitatea “da-urilor”. Nicio problemă, la prima vedere. Fiecare are dreptul să creadă ce vrea și în ce vrea. Sau să nu creadă deloc. Însă nu toată lumea e pregătită și capabilă să facă asta. Și până la urmă nici nu ar trebui să o facă. Până la urmă creștinismul ne curge prin vene de 2000 de ani, nu cred că e cazul să ne facem voit flebotomie.

Dar din cei mulți creștini cu numele, adevărați păstrători ai dogmelor, majoritatea practică creștinismul vorbit sau (mai modern) pe Facebook.

Ne vedem semenii necăjiți ori în mare necaz, rostim rapid “Doamne ferește!” și ne grăbim pe drumul nostru, uitându-ne în altă parte să nu ne murdărim privirea. Ne lovesc necazurile, dăm vina pe toți, uităm să căutăm soluții și strigăm din tot sufletul un “Doamne ajută!” Admirăm cu regret (invidia nefiind permisă) capra vecinului și mârâim un “Doamne iartă-mă!” Dăm și ultimul ban înspre iertare dar nu vorbim cu proprii frați.

Dăm like-uri pe Facebook la mii de pagini cu nume de sfinți, cu articole scrise “în rugăciune”, distribuim cu fanatism să-i (i)luminăm și pe alții. Comentăm “amin” fără să ne folosim materia cenușie.

Și suntem creștini…

Dăm o ciocolată cu Rom pomană în zile sfinte, dacă se poate prin gard sau în trecere pe la ușa bisericii. Ținem post trupesc, îngenunchem în biserici cu grijă să nu ne șifonăm rochia de duminică. Pupăm smeriți icoane, moaște, mâini de popi și nu ținem minte când ne-am îmbrățișat ultima dată omul de lângă noi.

Trăim creștinește cu un cont de Facebook, lăsându-ne sufletul în mila Domnului…