Pe jumătate răsucit în scaun, mă îndrept de spate și îmi las capul să-mi cadă ușor îndărăt. Secundele se opresc în timp ce o parte din mine se ridică deasupra biroului, la care stătusem așezat de câteva ore, lăsând pereții camerei în urmă. Rămân așa suspendat în aer și îmi ațintesc ochii asupra trupului care până acum câteva clipe îmi aparținuse. Aerul, în care plutesc netulburat, mă împresoară și se agață de corpul acelui bărbat pe care nu mai sunt în stare să îl recunosc, disperat să își facă loc în pieptul ce i se ridică și-i coboară într-un ritm accelerat. Fața îi e schimonosită, lacrimile i se preling pe obraz și se pierd printre cutele adânci de pe gât. Ochii cenușii îi sunt însă inexpresivi. Am impresia că-i sunt acoperiți de o peliculă transparentă, iar plânsul nu pare să poată atenua ura ce-i arde irișii și îi face parcă să lumineze pe sub transparența aceea lăptoasă.

Ridică brațul cu degetele întinse, imitând un pistol. Ochește un punct știut doar de el și începe să tragă. Poc! Poc! O dată și încă o dată. Încep să mă recunosc, bărbatul acela sunt eu. Dar de ce fac asta? Privesc în locul unde par a mă uita, dar nu pot vedea nimic. E doar întuneric amestecat cu umbra propriului meu trup.

Poc! Poc!

Urmăresc acest spectacol și nu înțeleg. Ce s-a întâmplat? Și de ce nu știu răspunsul la această întrebare? Să fie oare posibil să-ți pierzi mințile într-o clipită, fără niciun avertisment? Totul capătă valențe absurde. Eu prefăcându-mă că împușc ceva imaginar, ca un copil, în timp ce cugetul îmi survolează deasupra corpului căruia dintr-odată îi simt lipsa. Vreau să simt mâna aceea care continuă să se ridice și să coboare mecanic, calculat. Să o controlez. E a mea, până la urmă. Vreau să fac parte din nou din propria-mi ființă. Acolo, înghesuit în dosul sternului, lovit continuu de bătăile inimii, azvârlit în fiecare cotlon de trup, rătăcind în spatele frunții late care acum e plină de broboade de sudoare. Să fiu doar lăsat să fac parte din mine, Doamne, lasă-mă să trăiesc! Asta să fie oare? E clipa morții mele? Așa să arate despărțirea sufletului de corp? Marea trecere dincolo? Nu, nu este posibil așa ceva! Ar trebui să zac, să fiu inert, să văd doar o carcasă fără suflu. Dar eu mișc. Mișc împotriva voinței mele. Îmi ridic și cobor brațul neîncetat. Și plâng. De ce plâng?

Mâna mi se oprește în aer. Nu mai coboară, dar nici nu se ridică. Stă întinsă, parcă în așteptare. O ultimă împușcătură imaginară și cade inertă peste foile din fața mea. Poc! Bărbia îmi atinge resemnată pieptul. Aceasta e neîndoielnic șansa pe care o așteptam atât de mult. Să mă trezesc din acest coșmar, deoarece nu pot să cred că e altceva decât un simplu coșmar din care mă voi trezi cât de curând, și să îmi reiau corpul în primire.

Mă aplec cu precauție, nu am idee care dintre legile fizicii guvernează această stare de levitație – dacă vreuna – în care se pare că mă aflu, și rostesc cât mai aproape posibil de propria-mi ureche:

— Te doare ceva? Murim?

Clipesc. Îmi ridic încet privirea și mă uit în direcția în care sufletul mi se zbate. Realitatea din jur începe să-și recapete conturul. Granița invizibilă care până mai adineaori nu putuse fi trecută și care ne despărțea atât de evident se topește. Eterna reîntoarcere prinde viață în această încăpere obscură și mă las pradă unei senzații incredibile. Aerul devine dens, îmbâcsit, îl simt cum mi se lipește de piele, piele sub care mă strecor pe nesimțite și întreaga mea viață dă năvală peste mine.

Subit, îmi amintesc… înțeleg. Tocmai am aflat că a murit tata. Acum, că fac din nou parte din mine, îmi iert lacrimile și îmi justific acțiunile. Închid ochii și redevin fiul fără tată.