Când am pășit în lumea mea mi-a fost frig. Era o lume creată de conjunctură, de viață, de firesc. Clădită de fiecare an care trecea, de fiecare alegere și decizie. Am pășit cu inima mică și tristă. Neînțelegând nimic și ridicând un pumn strâns, spre un cer mut, mai mult din obișnuință. Voiam ca revolta să aibă un gest. Să mai însemne ceva.

Lumea mea nouă era colorată. Culori amestecate și încâlcite, încât mi-au luat ochii. Dar eu încă credeam în culori reci și calde. Încă refuzam să cred că te poți scălda în culoare. Că o mână care cuprinde o alta, poate ține de cald. Mie îmi era frig și frică. Eram singură. O singurătate în doi. Așa credeam pășind în lumea mea nouă…

Apoi am luat un caiet și am așternut, literă cu literă, toate amintirile, toate cele lăsate în urmă. Fiecare om, fiecare prieten, fiecare vorbă spusă, aruncată sau scuipată. A ieșit o carte proastă în care eu eram eroina.

Lacrimile înnodate mi s-au strâns în jurul gâtului ca o funie uzată. Udă și murdară. Priveam caietul mâzgălit și muștele negre bâzâiau pe foaia albă. Nu își luau zborul. Se încăpățânau să alerge nestingherite, iar eu nu mai reușeam să deslușesc nimic.

Am rupt filă cu filă. Fără să mă grăbesc, fără să îmi mai pese. Le-am făcut pe fiecare sul și ca pe o țigară am început să le fumez, pe rând. Toți prietenii, toate durerile, toate trădările și minciunile, lumea mea veche, întreagă.

Trăgeam cu nesaț, până ce jarul îmi ajungea la degete, arzându-mă. O durere vie, reală. Care mă făcea să simt că exist. Da, am ars lumea mea veche, inspirând-o în plămâni, lăsând-o să mă învăluie și apoi i-am dat drumul. Cu sete, cu lacrimi, cu toată inima, cu certitudine.

Lumea mea nouă e plină de culoare. Nu există culori reci și calde. Și nici singurătate. E plină de viață, cu bune și rele și e lipsită de minciună și falsitate. De bârfă și invidie. De oameni goi, simple carcase aliniate la același zid al aroganței. Suntem doar noi. Pierduți printre culori.

Sursa foto: pinterest.ro