Lumea arde. Iubesc să o privesc în timp ce simt mirosul groazei cum pune încet, încet, stăpânire pe toți. Chipul nu mă trădează. Îmi păstrez înfățișarea lipsită de expresie pe care o am întotdeauna. În ochi îmi dansează flăcările, în nări simt pulberea fină de cenușă, care ajunge inevitabil până la mine, și ceva în mine zâmbește.

În fiecare zi îi dau foc. Ai spune că nu am ce arde zilnic, că odată și odată voi fi pus în fața realității: toate se termină! Să accept că, orice aș face, un final va exista întotdeauna pentru orice. Și focul cel mai crâncen, la un moment dat, se stinge. Dar ce mult te înșeli!

Cândva am auzit povestindu-se despre flăcările iadului și imediat am căutat să îmi imaginez cum arată fochiștii Satanei. Cu oricâtă imaginație aș fi fost înzestrat, și Slavă Domnului fusesem, un foc veșnic, care nu are nevoie să fie aprins și întreținut vreodată, nu îmi puteam imagina.

De aceea în fiecare zi revin la lumea mea și scapăr chibrit după chibrit, până ce flăcările încep să muște din zare și întreaga priveliște mi se dezvăluie în toată nerușinarea ei. Pe măsură ce focul înaintează și mistuie totul în jur, peisajul se transformă. Începe puțin câte puțin să ia înfățișarea unei femei care nu mai poate oferi nimic, decât să-și expună imperfecțiunile ca pe o dovadă că odată fusese frumoasă. 

Mă întreb dacă oamenii care îmi mișună la picioare au vreo bănuială la adresa mea. Știu ei că eu sunt cel care îi pune pe fugă zilnic? Sunt conștienți măcar de existența mea? Nu zăbovesc, însă, prea mult în astfel de reflecții. Mi-e silă de ei. Nu consider deloc necesar să îmi pierd vremea pentru a-i înțelege, a-i pătrunde. Rămân la fel de imperturbabil ca întotdeauna și continui să admir dansul îndrăcit al flăcărilor.

Acum s-au întins deja peste tot. Orizontul e cel mai încins. Acolo pare să se fi adunat întreg focul Gheenei și eu nu-mi pot lua ochii de la acest spectacol. Nimic nu mă mai poate opri! Sunt creatorul și nimicitorul acestor nenorociți. Nu-mi plec urechea nici măcar pentru o clipă pentru a le asculta vaietele. În interiorul meu îmi las râsul să se dezlănțuie. Râd mut și hâd. Și mă las copleșit de fericire.

Cu toate acestea, nimic nu se vede la exterior. Privirea mi-o păstrez în continuare absentă, poate doar ușor visătoare și când simt că toropeala aceea plăcută, pe care o simți ca pe o răsplată pentru un lucru bine făcut, pune din ce în ce mai mult stăpânire pe mine, mijesc un pic ochii și luminițe de diferite mărimi îmi apar prin fanta creată. Le-aș atinge și le-aș sparge ca pe niște baloane de săpun, dar nu o fac. Îmi place să le las să sclipească una câte una, să să se lovească unele de altele și să îmi dea o ușoară stare de amorțeală. Ca o picoteală la marginea unui foc de tabără. Ce bufoni îmi par cu toții în aceste momente! Ce fețe schimonosite au și tâmpe! Îmi scot vârful limbii și mi-l trec cu atenție peste buze. Simt gustul deznădejdii care se ridică tot mai dens în fața mea, la unison cu fumul ce pare să se înfășoare în jurul fiecărui contur.

Decid că a venit timpul să opresc totul. Am și eu slăbiciuni până la urmă. Nu are sens să mă înfățișez altfel de cât sunt și mă văd nevoit să recunosc că dacă e ceva pe pământ ce detest cu adevărat și de care chiar mă tem câteodată, acela e albul. La lumina zilei fiecare existență îmi apare distorsionată, ca niște umbre ce împrumută cele mai diverse forme, care se îmbracă cu haine nepotrivite, croite pentru cu totul și cu totul alte trupuri. Cu cât domolesc mai tare focul, cu atât albul înecăcios trezește în mine senzații din cele mai neplăcute, pe care nu mi le pot stăpâni și risc să mă dau de gol. Asta mi-ar mai lipsi! Să realizeze cineva cine e responsabil pentru toate ce se întâmplă. Nu oricine e capabil de o asemnea răutate rafinată și cel mai probabil aș fi ridicat la rang de zeu dacă s-ar afla, dar doar ființele neputincioase, ca cele pe care le ard în fiecare zi, s-ar bucura pentru o asemena recunoaștere. Nenoriciții ăștia ar da orice pentru faimă și putere, și-ar scoate și sufletele din cenușă și l-ar vinde ca noi. Doamne, cât îi urăsc!

Suflu cu toată puterea și focul dispare ca și cum nici nu ar fi fost vreodată.  În urma lui albul înghite hulpav totul, nu lasă nimic neîntinat în jur, iar eu turbez de ciudă! Însă nu am ce să fac. Sunt nevoit să aștept focul de mâine. Mă retrag în colțul meu și aștept. Număr secunde și ore. Ochii mă ard de la atâta lumină. Îi închid și adorm.

Adolescenții nu se trezesc. Ei trezesc lumea. Totul se face cu sonorul dat la maxim pentru ei. Și trosnitul fălcilor când cască te-ar putea asurzi. Pe al meu, îi zic al meu că așa m-am obișnuit, îl aud și morții din mormânt. Împărțim aceeași cameră, același spațiu, iar uneori pot spune că nu e chiar atât de deranjant ca restul ființelor nefericite ce bântuie prin jurul meu. Uneori e chiar acceptabil. În special când mă pune în gardă că urmează să vină tornada purificatoare de maică-sa, cu nebunia aia de aspirator după ea.  Cât ai clipi îmi pun cele opt picioare în spinare și o iau la sănătoasa! Și chiar și în restul timpului nu pot neapărat să mă plâng. Mă lasă în pace, nu zic că nu, e oricum absent o mare parte din zi. Îl mai apucă să mă prindă și să mă ia în palmă și îmi tot spune să îl înțep să capete puteri. Nebun de legat! Dar îmi dă drumul repede și se întoarce la cărțile și ecranele lui. Și cel mai mult îl apreciez că doarme neîntors dimineața și mă lasă să termin de pus lumea pe foc. Pe când deschide el fereastra, focul din răsărit e dispărut cu totul și amărâtul habar nu are ce noroc au toți că de fiecare dată îl sting la timp. Ar lua foc și s-ar perpeli ca paiele, în completă ignoranță. În fine, nu are rost să îmi bat capul cu asta! Oamenii nu au capacitatea de a înțelege ceva, orice, sunt condamnați să fie pe veci captivi în orizontul lor strâmt și niciun păianjen de pe lume nu le vor schimba vreodată convingerile. Nici măcar un piroman ca mine!

Adolescentul meu își aruncă neglijent ghiozdanul pe un umăr, se apropie de acvariul de pe birou, mândria lui după mine, și aprinde veioza, trăgând-o cât mai aproape de cutia plină de apă și de vietăți. Se uită direct la mine și îmi spune cu o voce autoritară, care mă face să mă chircesc:

– Nero, să nu te apropii prea tare de bec! Ai grijă! Să nu te arzi!

Related Posts

5 thoughts on “Să nu te arzi!

  1. Mamăăă, ce poveste! Cred că nici nu mi-ar fi trecut prin gând așa ceva vreodată. Vezi, de asta unii pot fi maeștri, iar alții doar învățăcei. 🤗 Felicitări!
    Un An Nou cu toate visurile, chiar și cele mai năstrușnice, împlinite! ❤️🤗❤️

  2. Ce descriere minunata ai oferit pentru acest foc distrugator! Imi evoca trasaturile unui erou arogant care stie ca orice a arde va putea fi regenerat prin propriile sale maini. Cu un astfel de stil de a scrie, sunt sigura ca poti tulbura mult felii, dar, mai ales, poti sa pui in lumina lumina si curajul care se ascund in noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *