Astăzi… mi-am amintit că nu am mai scris de foarte mult timp în jurnalul meu nescris. A trecut mai bine de un an? Mi se pare ireal. Mă simt atât de acasă și de eu aici între foile acestea virtuale. Vai, îți amintești prin câte am trecut împreună, câți oameni am cunoscut, câte lucruri am învățat?
Simt o apăsare în suflet, ca un oftat prea greu de-l dus. E a mea și nu o pot arăta nimănui, nici explica. Îmi dă iar ea târcoale și frica pune stăpânire pe mine. Însă aici îmi e bine. Literele nu se grăbesc, nu încearcă să compună ceva extraordinar. Se aștern calme și îmi aduc aminte despre dragul de a scrie acasă. Despre cine am fost și cine încă sunt. De mine.
Mă gândesc… să fac un obicei din asta. La fel ca nescrisa de vineri, să dau naștere acestui jurnal de vineri. Nescris, doar simțit. Lăsat aici doar pentru sufletul meu și al tău, tu care mi-ai fost mereu alături. Da, cred că așa am să fac. Mi-am spus acum o promisiune în gând și sper să nu o uit. Mi-am mai promis eu multe, dar la fel ca promisiunile primite de la alții, nu le-am respectat pe toate. Nu-i nimic. Mie îmi mai dau câteva șanse. Trebuie.
Afară… e înnorat. Nu e iarnă, nici primăvară. De parcă mai știu eu ce sunt alea ierni! În Normandia e o toamnă permanentă, o ploaie măruntă ce mustește în pământ în fiecare zi și care îți udă obrajii. Poate de aceea îmi place aici. E sufletul meu rupt în anotimpuri de fațadă.
Citesc… Theodoros de Mircea Cărtărescu și mă minunez de talentul unor oameni. Dau paginile smerită și mă bucur că există literatură în lume. Nu aș putea trăi fără ea.
Ascult… asta și scriu.
Dragoste este? Este! Fericire este? Este! Râs este? Este! Harașo, harașo! Aici e de mine!
Tare m-aş bucura să ne scrii aşa cum ţi-ai propus! Şi… mi-a fost dor de ce asculţi, îţi mulţumesc, m-a bucurat tare!
Îți mulțumesc, Potecuţă dragă! Da, vreau să mă țin de promisiune și mai vreau și să revin mai des pe aici. Sper din suflet să reușesc 😊
Ah, melodia de la tine o știu, bineînțeles. Și simțeam că vei fi aici, așa că… mulțumesc draga mea. Din suflet! ❤️🤗