Sunt o împiedicată!

Da, așa sunt. Și la propriu și la figurat. Nu s-au făcut drumuri destul de netede pentru mine. Mă împiedic pe orice suprafață și de orice pietricică imaginară. Cei care merg alături de mine sunt mereu atenți. Mușchii le sunt, ca arcurile întinse la maxim, gata oricând să sară să mă prindă. Nu vor să ma aibă pe conștiință. Nu vă imaginați că mă împiedic ca o persoană normală, nu! Pe mine firul de praf de pe asfalt mă face să mă dezechilibrez și mă duc în față ca un berbec, cu capul înainte, băgat bine intre umeri, dau din mâini ca un gândac răsturnat pe spate și picioarele au o viață proprie, se agită neascultătoare și continuă să se împiedice. Vă spun! Sfidez orice regulă a fizicii. Dacă nu ar fi mâini în jurul meu să mă prindă, fruntea sau nasul meu ar face cunoștință cu toți stâlpii sau copacii de pe marginea drumului. Nu sunt capabilă să mă opresc de una singură, trebuie ori să fiu trasă ori să mă izbesc de ceva și să cad în fund.

Și, fir-ar! La modul figurat sunt la fel! Îmi aliniez toate în viață sau îmi sunt aliniate. Drumul îmi e lin, nimic neobișnuit. Până la urmă și dramele sau marile tragedii fac parte tot din obișnuit așa că nu mă surprind încât să mă încremenească. Dar, de ceva vreme încoace nu am avut parte nici de ele. Drum lin, cum ziceam, aparent cu direcție. Însă, în stilul meu caracteristic devin o împiedicată. Habar n-am de ce anume mă poticnesc. Dar o fac! În loc să îmi văd de mersul meu și să zburd cu pași ștrengari, mă trezesc că încep să alerg ca o zăludă, desenând elipse și de multe ori, mă mai și învârt în cerc. Spre norocul meu și în acest caz, oamenii din jurul meu stau “pe fază” și mă opresc la timp. Când sunt, în schimb, singură atunci primesc o doză de realitate, bine meritată, și dau cu capul sau cu fundul de pământ. Dar îmi face bine! Că astfel îmi revin și pornesc mai departe.

Oricum, sunt o împiedicată!