• Nescrisele mele

    Natalia

    Mergea cu mâinile băgate adânc în buzunarele paltonului. Un palton mult prea lung pentru statura ei. Lipsea doar o linie fină, pentru a mătura cu el praful de pe drum. Nu o deranja acest praf. Cred că nici nu îl observase, deși la cum părea că privește de atent vârful papucilor, aș spune totuși că-l văzuse. Doar că nu-i păsa. Altfel s-ar fi oprit, măcar pentru o secundă și le-ar fi redat, cu ajutorul unui șervețel, culoarea neagră. Ea, însă, călca plutind parcă, pe nori de praf. O cută, parcă sculptată pe fruntea ei, îi împărțea simetric fața în două jumătăți egale, dar totuși diferite. Poate faptul că un ochi…

  • Nescrisele mele

    Despre zâmbete

    Zâmbetul este practic un (ne)cuvânt care ne apropie de oameni. Este un râs abia schițat sau începutul unei senzații de bine. Avem capacitatea de a zâmbi în orice situație și chiar dacă uneori îl forțăm și acest lucru ne ajută să eliminăm din tensiuni, să respirăm din nou cu scop. Să oferi un zâmbet cuiva este cel mai ușor lucru de făcut. Prin acest act, aparent natural și fără mare însemnătate, practic ne dezvelim un pic sufletul. Nu ține cont de clasa socială, putere sau nivel mai înalt al educației. Un manager de succes îi va zâmbi persoanei care îi vinde ceva și asta îi va uni. De ce? Pentru…

  • Nescrisele mele

    Plouă

    Plouă. Plouă cu stropi mari, rotunzi și limpezi. Parcă toți norii și-au agățat batistele de stele și le-au acoperit. Iar lacrimile lor se revarsă peste pământ nestingherite. Dar simt că sunt lacrimi de fericire. Că s-a întâmplat ceva în cer ce i-a făcut să râdă în hohote. Luna zâmbește undeva ascunsă. Zâmbet de mamă împlinită. Copiii ei, stelele, sunt învelite în batiste de nori, iar văzduhul plânge de fericire. Și Soarele își întinde razele peste curbura Pământului, doar-doar ar putea și el să vadă și să simtă bucuria din această noapte. Ce frumoase ochiuri de apă se formează! Un mozaic de oglinzi ale bucuriei de a fi. Și eu vreau…

  • Povestiri nescrise

    Povestea fulgilor de nea

    Într-o lume uitată de timp, un suflet de copil dădea glas unui gând: Om mare și nătâng oprește-te din goană și ascultă povestea fulgilor de nea! Cândva, când timpul încă era prea leneș pentru a se face simțit, s-a născut o metaforă a naturii: ninsoarea. Cristale perfecte care s-au decis să moară când se lipeau de realitate. Sau poate nu mureau ci se contopeau cu viața, împrumutând clipe și dăruind zâmbete. Și, uite așa, au apărut fulgii de nea. Era o zi obișnuită. În cer îngerii copii se jucau, râzând și chiuind de veselie. Și dintr-o dată, bucățele de Rai au început să se topească, iar fericirea a pornit să…