• Nescrisele mele

    Un a fi ordinar

    Își aprinse nervos o țigară. Trase un fum care i se opri în gât. Se afla pe malul mării. Când și de ce venise aici? Trebuia să fi făcut un ocol de cel puțin douăzeci de minute. Da, în timpul liber obișnuia să se plimbe pe plajă. Să admire frământarea pânzei albastre care îi învelea orice îndoială și rană. Dar azi? Azi ar fi trebuit să se odihnească. Se așeză absent pe nisipul aspru. Grăunțe de promisiuni uitate răsfirate pe fundul unui suflet colectiv. În final, ce îl deosebea de restul? Nimic. Amintiri au toți oamenii. Nu are importanță că vin împletite cu un zâmbet de pe care poți sorbi…

  • Nescrisele mele

    Mi-a oferit albastrul

    Am iubit marea întotdeauna. Nu-mi amintesc când am văzut-o prima oară, dar știu exact momentul când am simțit-o. Aveam 13 ani și cu două săptămâni înainte, murise tatăl meu. Aveam deja plătită excursia la mare, așadar împreună cu mami am hotărât că nu e cazul să renunț. O schimbare de peisaj o consideram benefică. Eram sătulă de lacrimi, întuneric, miros de lumânări arse. Am stat aproape două săptămâni. Într-o după-amiază târzie, am poposit un pic mai mult pe malul ei. Era frumoasă și liniștită. Am privit-o îndelung, iar lacrimile și-au găsit în sfârșit eliberarea. Durerea mea căpătase forma valurilor, venea și pleca, mângâindu-mă. Era ademenitoare măreția albastră. Un gând hoinar…