Un a fi ordinar

Își aprinse nervos o țigară. Trase un fum care i se opri în gât. Se afla pe malul mării. Când și de ce venise aici? Trebuia să fi făcut un ocol de cel puțin douăzeci de minute. Da, în timpul liber obișnuia să se plimbe pe plajă. Să admire frământarea pânzei albastre care îi învelea orice îndoială și rană. Dar azi? Azi ar fi trebuit să se odihnească.

Se așeză absent pe nisipul aspru. Grăunțe de promisiuni uitate răsfirate pe fundul unui suflet colectiv. În final, ce îl deosebea de restul? Nimic. Amintiri au toți oamenii. Nu are importanță că vin împletite cu un zâmbet de pe care poți sorbi marmelada copilului fără griji sau pe o lacrimă înghițită cu o gură de alcool. Sunt tot amintiri. Clipele trec. Exact ca valurile pe care El le  privea, adâncit în nimicnicie. O spumă amenințătoare se sparge de niște stânci. Le cuprinde și le face una cu părerea. Umbre de iluzii turcoaz. Atât și a trecut. Și vine următorul de parcă primul nici nu ar fi existat.

La fel și oamenii. Unul se naște, altul moare, lăsând în urmă doar franjuri de existență tatuate pe sufletul cuiva. Și El avea să moară. Dar El măcar putea să fie mulțumit că nu a apucat să împroaște cu nimicuri în nimeni. Nici măcar cu bunătate. El era singur și asta îl ferea de orice mustrare de conștiință. Putea fi un a fi ordinar. 

Căldura emanată de nisipul fierbinte îi făceau gândurile să sfârâie. Nici căldura soarelui, nici frumusețea mării, nu reușeau să-l dezmorțească. Înciudat, își întoarse spatele și porni din nou spre casă. De data aceasta fără abateri.

Image by S. Hermann & F. Richter from Pixabay