• Nescrisele mele

    Amintiri cusute cu parfum de mere verzi

    Azi a plouat toată ziua. Parcă s-a hotărât cerul să plângă. Picăturile de ploaie băteau în geam sacadat. Creau o melodie greu de descris. Acorduri alandala, dar totuși atât de bine orânduite. Sticla acestuia devenise claviatura unui pian ușor dezacordat, dar auzul meu iubea acele sunete. Dirijorul acestei minunate orchestre a naturii era chiar vântul, iar când am deschis fereastra, invitând ploaia să cânte la fel de frumos și pe fața mea, o rafală mi-a umplut  nările cu mirosul ierbii, a frunzelor ude și parcă de nicăieri, cu parfum de mere verzi… M-am lăsat îmbrățișată și mângâiată de atingerea lui și m-am făcut mică, iar gândul m-a legănat spre o odaie…

  • Nescrisele mele

    Colțul meu de Rai

    Se spune că există pentru fiecare un loc în care timpul își ia o pauză. Un loc în care liniștea se amestecă cu aerul și inspiri doar bine. Așa se spune. Că undeva ar exista un asemenea tărâm. Dar nicio hartă a lumii nu îl poate arăta. El se găsește doar în amintiri. Ori în senzații. Sau pur și simplu în unele nuanțe care îmbracă gânduri. Aveți idee despre ce vorbesc? Unii îl numesc simplu: acasă, alții: dor. Eu îi spun: Colțul meu de Rai. Așa mă saluta fiecare dimineață. E o palmă de pământ de pe un munte oarecare. În fiecare vacanță de vară eram acolo. Nu e acasă,…

  • Nescrisele mele

    Iubirea cu miros de simplitate

    Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, cum îi priveam pe bunicii mei, cu ochii mari, clipind doar a mirare. M-am trezit în universul lor, când încă îmi lipsea și conștiința sinelui, dar un sentiment de bine mă inunda în clipa când le treceam pragul. Detaliile de peste zi aveau să îmi devină importante în amintiri, abia peste câțiva ani. Azi îmi e sufletul împletit cu o lumină galben-tremurată, a unui bec ce mă fascina cum atârna direct din mijlocul tavanului. Casa mirosea a lemne arse, a mămăligă și a grajd. Un miros de trudă căruia îi trosneau fălcile de la căscat. Căuta odihna, iar lumina aceea părea să…

  • Poveștile d-nei Mira

    Amintiri cu zăpadă

    Nu am intrat bine în salonul d-nei Mira, că nările mi-au fost gâdilate de un miros îmbietor de vin fiert. O cană aburindă mă aștepta pe măsuță. Mi-e dor de iarnă! Parcă nici iernile nu mai sunt ce au fost! Sau mă rog, or fi, dar nu le mai trăiesc eu așa ca altădat’. Îmi amintesc o iarnă…Doamne, ce iarnă! Zăpada ne îngropa, la propriu, spre bucuria noastră, a copiilor. Se adunase în curtea casei așa multă, la un moment dat, că bunicul făcuse un tunel de la scările casei până la ușa grajdului și la wc-ul din curte. Noi eram mici și când pășeam prin el vedeam doar albul.…