Scriitura Elenei Ferrante am descoperit-o în Tetralogia Napolitană și, recunosc, m-a cucerit. Am citit cele patru romane cu plăcere, iar la final am hotărât că trebuie să mai citesc ceva semnat de autoare. Fără să stau pe gânduri mi-am comandat Zilele abandonului și Iubire amară.
Am început cu Zilele abandonului, m-a atras descrierea ei și chiar din prima clipă m-am identificat cu Olga, eroina cărții. Iar aceasta a fost marea mea greșeală!
Astfel am ajuns în punctul în care cartea să-mi displacă profund!
Am să încerc să explic, cât pot de bine, de ce am această părere.
Totul a început de aici:
Cândva scriitoare aspirantă, Olga a renunțat la ambițiile ei literare, dedicându-se căsniciei și creșterii copiilor. Când e părăsită de soțul ei, Mario, se refugiază în propria nefericire și descrie zilele care au urmat plecării lui ca pe un iad personal. Are treizeci și opt de ani, doi copii și un câine-lup de care trebuie să aibă grijă în continuare, deși i se pare că viața s-a sfârșit. Treptat, Olga se desprinde dureros de realitate, făcând o obsesie din a înțelege de ce soțul ei a încetat s-o iubească și a lăsat-o în urmă pentru o femeie mult mai tânără, după cincisprezece ani de căsnicie.
Zilele abandonului – Elena Ferrante
Eu sunt o scriitoare aspirantă, da am asemenea vise! Eu mă dedic căsniciei și creșterii copiilor. Eu voi avea în septembrie un câine-lup. Eu am doi copii. Eu am 36 de ani (ce mi 36, ce mi 38). Soțul meu are 40 de ani. Și noi avem cincisprezece ani de căsnicie. Ați prins ideea? 🙂
Pur și simplu, m-am văzut Olga chiar dinainte de a începe să citesc propriu-zis cartea. Ca apoi, lumea mea să fie dată peste cap, toate așteptările de la lectură să mi se năruiască, pagină cu pagină.
Deznădejdea, obsesia, disperarea eroinei m-au dezamăgit. Cred că ăsta e cuvântul potrivit. Dezamăgire. Pentru că nu am putut să accept că cineva (ori poate eu?!) poate să ajungă în asemenea stadii doar pentru că a fost părăsită de soț. Dintr-o dată totul mi-a dat senzația de exagerare, și nu neaparat voită a autoarei, de un scenariu neverosimil.
Mi-a plăcut cum a surprins, pe alocuri, furia și dezorientarea Olgăi. Cum a încercat, și a și reușit uneori, să disece suferința și obsesia unei femei trădate. Cartea e scrisă dur, un stil… îmi vine să-l compar cu o lenjerie de pat plină de fluidele degradante umane, dar apretată…poate sună stupid, însă această senzație am avut-o.
Cartea e lipsită de metafore sau artificii literare, e doar o înlănțuire de gânduri obsesive și disperare. Limbajul vulgar m-a surprins. Eram obișnuită cu o altă Elena Ferrante. Deși e folosit cu un scop, pe care și-l atinge, acela de a face un “zoom” pe delirul Olgăi, să sublinieze starea deplorabilă în care ajunge, citind traducerea acelor cuvinte obscene mi-a dat o stare neplăcută și a accentuat senzația de neverosimilitate a romanului.
Nu vreau să mă înțelegeți greșit. Nu sunt o pudică, iar dacă mă enervez aș putea înjura ca la ușa cortului. Dar tocmai asta spun. Românul e poet și în înjurături. Dacă aș fi fost Olga, dacă aș fi ajuns în acea stare, apoi ar fi fost carnagiu la gura mea. Nu doar câteva referiri la actul sexual și organele genitale. Însă, aici cred că e de vină traducerea. Nu le-a “românizat” deloc. Cunoscând câteva persoane din Napoli și fiindu-mi ușor familiar accentul lor și felul cum nuanțează anumite cuvinte, am reușit să citesc și acel limbaj cum l-a dorit scriitoarea a fi. I-am auzit vorbind și acele pasaje au căpătat o nuanță de realitate. Dar doar lecturate în română, pentru mine, s-au potrivit ca nuca-n perete.
Ce nu mi-a mai plăcut la romanul Zilele abandonului?
Mai sunt câteva aspecte cu care nu am putut deloc rezona. Nu am putut accepta imaginea femeii atât de disperate că a fost părăsită, încât renunță la rolul de mamă. A fost peste puterea mea de înțelegere, deci nu am mai reușit să empatizez deloc cu personajul.
M-am gândit că tocmai asta e ideea, o femeie ajunsă în pragul nebuniei. Dar din păcate, deși poate scriitoarea și-a dorit să se înțeleagă așa, pe mine nu m-a convins. A lipsit ceva în scriere care să ofere acest adevăr ca certitudine.
Nu se oprește niciun moment spre el, soțul. Da, nu el e important. Cartea este clar despre reacțiunea acțiunilor lui, dar vârsta celeilalte femei m-a deranjat cumplit. M-a deranjat că nu a existat nici măcar o propoziție care să condamne un asemenea gest. Totul condamna trădarea. Nu vă spun mai multe că nu vreau să dau spoilere, însă dacă o veți citi sunt curioasă dacă veți avea același sentiment ca mine.
Finalul. O, finalul! Imaginați-vă că ați scris o scrisoare cu frenezie, fără să o recitiți. Că v-ați așternut și cele mai ascunse gânduri și la un moment dat puneți trei puncte de suspensie. Vă îndreptați ușor spatele, cu intenția clară de a continua, însă ceva se rupe. Priviți scrisoarea și scrieți calm: PA! Atât, sec, grăbit, fără sens. Așa s-a încheiat pentru mine Zilele Abandonului de Elena Ferrante!
Este clar că mi-a displăcut această carte! Dar este o carte rea?
Nu știu ce să zic. După cum ați putut citi până acum, toate motivele mele, din cauza cărora nu mi-a plăcut manuscrisul, sunt extrem de subiective. Eu nu m-am putut pune deloc în locul Olgăi, iar ea eram eu! Cu această idee am început cartea.
Fie că nu sunt clădită așa sau nu vreau să accept că aș putea ajunge în așa hal de disperare, doar pentru că soțul meu ar înceta să mă mai iubească, cert e că toată cartea mi s-a părut o exagerare.
Cu toate acestea, nu-mi permit să spun că este o carte proastă. Poate și această senzație de respingere pe care mi-a oferit-o îi dă un plus. Deoarece, vă asigur că nu am să o uit curând! Are, din punctul meu de vedere minusuri, însă Elena Ferrante nu este o impostoare. Locul ei este printre scriitorii de renume.
Dacă doriți să mă contraziceți, cartea Zilele abandonului de Elena Ferrante o puteți comanda aici: Libris, Cărturești, Elefant
Recomandarea de azi:
Sursa foto: cărturești.ro
Le puteți comanda aici:
Poze nescrise puteți vedea pe contul meu de Instagram 🙂
*linkurile din articol, folosite ca îndemn de achiziționare a cărților sau a produselor, sunt linkuri de afiliere. Asta însemnând că eu primesc un comision dacă alegeți să cumpărați o carte folosind aceste linkuri. Prețul este neschimbat pentru voi, doar că pe mine mă ajutați printr-o simplă alegere să obțin mici comisioane la vânzare.
Foarte interesată opinia ta si extrem de personala. Este cu adevarat o carte puternică, mie asa mi s-a parut. Mie mi a plăcut tocmai pentru că prezintă si partea asta. Viata nu e perfecta iar noi nu suntem mereu cea mai bună versiune si nici nu facem mereu lucruri de care să fim mândri.
Da, categoric! Viața nu este perfetă și nu poți știi niciodată. Iar cartea, cum am spus și la final, tocmai pentru că a reușit să mă revolte într-atât, este una cu impact. Elena Ferrante are o sclipire aparte!
Foarte mult mi-a plăcut recenzia ta! Nu am citit cartea, parcă mă tem acum, nu ştiu ce să zic. Dar da, pare o carte cu greutate.
Este! Și eu ți-o recomand. Sunt curioasă cum ai simți-o tu 🙂
Foarte interesantă această recenzie și culmea, m-a făcut m-ai curioasă de a citi cartea. Cred, mai degrabă, după ce am citit la tine, că e o carte chiar bună dacă reușește să ”miște” atât într-un cititor: să te contrarieze, să te enerveze, să vrei să te identifici cu personajul principal și să te înfurii că scriitorul a avut alt plan cu Olga.
Recenzia asta chiar m-a făcut mai curioasă să o descopăr și eu.
Da, nu este o carte proastă deloc. Tocmai că a reușit să mă ducă într-o asemenea stare :))) Cu toate acestea, îmi păstrez părerea ă ceva îi lipsește, dar aș fi foarte curioasă ce senzație îți va oferi ție. Dacă o vei citi să-mi dai de știre!
Mie mi-a placut Zilele abandonului. M-a impresionat intensitatea acestei carti, forta cu care scrie Elena Ferrante. Eu nu sunt printre cei care trebuie sa se identifice cu protagonistii, trebuie doar sa pot sa ii inteleg. Olga este o femeie normala, care reactioneaza insa anormal intr-o anumita situatie, fiind apoi nevoita sa se recompuna, sa se reconstruiasca. Ea se pierde pe sine, aluneca pe panta descendenta pentru a se redescoperi, e un om cu calitati si defecte. Ideea cartii e chiar asta: nimeni nu poate sti cum va reactiona intr-o anumita situatie, chiar si una atat de comuna in ochii societatii ca un sot infidel. Dar ochii societatii sunt una, iar trairile interioare cu totul altceva, mai ales cand din copilarie se ridica vechi temeri, ca in cazul Olgai. Inteleg punctul tau de vedere, eu de exemplu nu am putut sa rezonez cu Leila Slimani – “In gradina capcaunului”, desi nu e o carte slaba, e chiar bine scrisa. Mai am si alte exemple, ideea este ca o carte, chiar si una buna, trezeste ceva diferit in fiecare cititor, cititul fiind un act foarte subiectiv.
Am spus că nu este o carte proastă deloc. Pe mine cred că m-a speriat perspectiva unei depresii. Prea m-am identificat, instinctiv, cu Olga. Nici eu nu o fac de obicei, dar de data asta… nu știu…așa a fost să fie.
Mulțumesc din suflet pentru semnul lăsat. O zi minunată să ai!
Din ce spui tu, înțeleg că Elena Ferrante rămâne fidelă sincerității brute cu care și-a conturat personajele și în Tetralogia Napolitană. Oamenii au lumini și umbre și de obicei în cărți, ca și în filme, ies în evidență exponenții perfecțiunii. Dar umbrele există. Asa cum există și femei care fac fix ce ai desris tu că face Olga, în situații similare. Și eu am aceeași părere, atunci când o carte reușește să te revolte – e totuși o carte bună. Cred că am avut aceeași senzație citind Rămășițele Zilei – de-aș fi putut, i-aș fi dat 2 palme personajului și i-aș fi spus: “e imposibil ca cineva să gândească așa!’. Pe mine m-ai convins să încerc să te contrazic 🙂
Chiar te rog să mă contrazici! E o carte cu o forță și un ritm aparte pe care nu am să o uit, dar nici nu am să o recitesc 🙂
Frumoasa recenzia, interesant subiectul, iar personajul Olga, destul de dificil de judecat doar prin prisma descrierilor reactiilor manifestate în urma experientelor traite. Personal consider, ca nimeni nu poate, si nici nu ar avea dreptul sa judece sau sa-si spuna parerea, necunoscând personal starile sufletesti si socul prin care o astfel de situatie poate afecta psihic o persoana, mai cu seama ca are înca trei suflete inocente în responsabilitate, carora trebuie sa le asigure conditii si un trai decent.
Desi cred ca sunt multe cazuri de genul acesta în realitatea cotidiana, fiecare femeie reactioneaza în mod diferit si deosebit, în functie de temperament si personalitate, zic si eu ! 🙂
O saptamâna superba si binecuvântata alaturi de minunile tale, draga Mona !
Nimeni nu poate judeca, așa este. Nici eu nu am avut această intenție, sper că nu s-a înțeles așa…
Depresia e înfricoșătoare și este o realitate.
Mulțumesc, Iosif!
Fii linistita Mona ! 🙂 Nici prin gând nu mi-a trecut sa consider aceasta superba recenzie o judecata a persoanei ! Nici nu cred ca ai fi în masura sa judeci pe cineva, indiferent de fapte, tinând cont de personalitatea si caracterul Sufletului tau frumos si nobil !
Stiu ce înseamna depresia, din nefericire, deoarece am avut si înca mai am între rude, persoane care se zbat în acest infern, si ma simt neputincios în a le ameliora situatia însa am toata încrederea ca ce nu poate omul, e întotdeauna cu putinta la Domnul Dumnezeu, si la vremea potrivita, El intervine în viata fiecarui copil al Sau ! 😉
Da, e foarte greu, iar uneori în zadar. Doamne Ajută!
Minunata cronicuta intimo-literara! 🙂 Recenzii ar fi prea putin sa numim articolele tale. :p Inca nu am citit nimic scris de autoare, mi-ai amintit ca trebuie neaparat sa o incerc. 🙂