“Hei, prăpădici! Vrei să-ți citesc ceva?”

“Hai lasă-mă cu astea! N-am chef azi de articole motivaționale, poezii sau alte chestii ce tot citești tu, pe blogurile alea!”

“A, nu! Asta e o poveste scrisă de mine! Și este a noastră. Am scris povestea noastră, măi prăpăditule!”

“Ei, hai că m-ai făcut curios! Citește-o zână, să te văz!”

“Hihi… El și ea se iubesc foarte mult… îți place?”

“Ce? Atât? Asta e povestea? E o simplă propoziție, o constatare. Hai măi, ești fată deșteaptă, ce Dumnezeu! Sau ai chef de glume? Că, sincer nu prea îmi arde chiar acum să râd.”

“Nu râd de tine! Dar, ce ar mai fi de spus? Este simpla noastră poveste!”

“Păi, tu minune! O introducere, ceva! Pe bune, acum. Știi foarte bine că asta nu poate fi numită poveste!”

“M-am gândit la asta, dar gândește-te un pic. Ne-a unit iubirea, nu avem nimic ieșit din comun nici în înfățișare, nici zi de zi. Pentru ce să folosesc metafore, figuri de stil, artificii, când tot ce avem e așa de simplu. Ne iubim! Asta suntem noi! Ce descriere? A ce? Restul vieții noastre e comun, e firesc. Povestea noastră e iubirea. Chiar nu înțelegi?”

“Înțeleg, minune! Bine, măi! Pupați-aș eu creierașul tău de profesor la facultate! E o poveste frumoasă! Dar știi ceva? Ai mai putea adăuga ceva, să fie demnă de pus între niște coperți colorate.”

“Vai de mine! Uite unde șade inspirația! Spune, dragule! Ce ar mai fi de adăugat?”

“Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!”

“Așa să fie iubirea mea! Acum fă-mi te rog ceva de papa, că mi-i tare foame!”

“Vine băiatul!”