Nu am mai fost în salonul d-nei Mira de prea mult timp. Îmi era dor de tot. De ea, de mirosul de cafea și prăjturi. De starea de liniște și bine. Și bineînțeles, de poveștile ei, care mă transpun parcă în altă lume. De obicei mergeam Duminica să o văd. Azi, însă am avut nevoie, parcă mai mult ca oricând să evadez. Așadar, fără să dau un telefon înainte, m-am prezentat la ușa dumneaei.

Spre surprinderea mea, avea companie. Am pășit într-o atmosferă de râs și voie bună. O doamnă, cam de aceeași vârstă cu d-na Mira, stătea confortabil alături de ea și erau pierdute în povești. Am aflat că o chema Valeria și erau prietene de o viață. D-na Valeria își păstrase zvâcul tinereții și din priviri i se scurgeau, parcă lasciv, experiențe de viață pe care nu îndrăzneai să speri să le afli vreodată. Voiam neaparat să descopăr care era motivul bunei dispoziții ce domnea în micul salon.

Mă bucur să te revăd. Scuză-ne că ne comportăm ca niște fetișcane, dar depănam amintiri și Valeria tocmai mi-a amintit de o întâmplare cu Dorul meu. Nu știu dacă ți-am mai spus, dar Dorul era tare pișicher. A făcut tot felul de trăznăi la viața lui, mai ales când era tânăr. Stai că o să îți povestesc și ție.

Avea obiceiul să meargă o dată pe zi la cârciuma din sat. Stătea cu alți tovarăsi în povești, bea două trei pahare și venea acasă. Niciodată nu a exagerat, însă nici nu a fost absent vreodată. Erau mai mereu vreo patru gospodari și făceau cu rândul la plata consumației. Printre ei se afla și unul căruia i se spunea Mutul Săteanului. Era foarte mare, mai mototol și extrem de zgârcit. Tot timpul găsea scuze pentru a nu plăti el rândul. Purta o salopetă, din aia de muncă, cu niște buzunare foarte largi.

Într-o zi, ce-i trece prin cap lui Dorul meu? Să râdă un pic pe seama scârțarului. S-a tot învârtit în jurul lui și cum-necum îi bagă, pe nesimțite, un ou crud în buzunarul de la salopetă. Când vine momentul să plătească cineva, se duce și începe să-l bată peste buzunare, în ideea de-a face să zornăie niște monede Hai mă, chiar nu ai niciun ban la tine…nu te cred mă, nu te cred. Și tot îi cară la palme peste coapse, până sparge oul. Ei, Mutul Săteanului la un moment dat simte că ceva nu e în regulă. Crezând că nevoile firești l-au trădat, tot băga mâna în buzunar și încet și-o ducea la nas să miroasă misterul din pantaloni. Ochii tuturor de la masă nu își mai puteau ascunde râsul, dar gurile sporovăiau în continuare netulburate.

Când și-a făcut curaj și a băgat mâna mai adânc, Dorul a știut ce avea să urmeze și lăsându-și paharul pe masă o ia la sănătoasa. Mutul Săteanului realizează ce s-a întâmplat și începe să alerge după el. Nu degeaba i se spunea așa. Era cam mutos din fire și nu a gustat deloc gluma. Văzând că nu are cum să-l mai ajungă, începe să ia pietre de pe drum și să arunce după Doru, doar, doar l-o nimeri. Zburau pietrele pe lângă capul lui Doru, zici că erau proiectile. Fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă. Scapă Dorul nevătămat.

Duminică, după biserică, îl trimit să cumpere pâine pentru porci. Nu știu dacă știi, dar pe vremea aceea, se vindea pâine neagră, veche, mai tare ca o piatră. Oamenii o cumpărau pentru a o da la animale. La intrare pe ulița noastră se afla o bancă, unde sătenii obișnuiau să stea în povești în zilele de sărbătoare. În acea zi, printre ei se afla și Mutul săteanului. Acum Doru când îl vede se gândește că nu trebuie lăsat nepedesit. Cum să arunci cu pietre după cineva? Dacă îl nimerea? Se apropie de ei, pune traista cu pâine jos și îi întreabă, cu un aer nevinovat: Oameni buni. Cum grăiește la Biblie? Cine dă cu pietre după tine, tu să dai cu pâine după el! Drept îi?….Drept grăita-i Dorule-răspund toți în cor. N-apucă Mutul Săteanului să audă bine ce s-a spus, că Dorul meu ia un pietroi de pâine din traistă și îi dă una de a început să vadă stele verzi.

D-na Mira a început să râdă din toată inima. Eu râdeam mai mult de râsul celor două și îmi tot imaginam un ciuf de om, pus mereu pe șotii, fugind mâncând pământul cu traista în spinare. Altfel era viața atunci. Aparent mai simplă, fără atâtea ițe încâlcite. Am plecat bine-dispusă, gândindu-mă că, da, aș aplica și eu uneori această metodă pentru cei care aruncă prea ușor pietre spre alții.